Primii ani din viaţă, şcoala primară şi
şcoala generală le-a urmat în comuna natală. În clasa a VIII a, datorită lipsei
banilor, părinții hotărâseră să-l dea la școala profesională.
În luna septembrie 1968 a plecat la
Breaza, să urmeze liceul militar, pe care l-a absolvit în anul 1972. După
absolvirea liceului a urmat Școala Militară de Ofițeri Activi de Aviație
Bobocu, la 23 August 1975 a fost înaintat la gradul de locotenent și repartizat
la Unitatea de Aviație Sibiu, ca pilot de elicopter. În anul 1977 se
căsătorește cu Marioara Horj din Țigăneștii de Beiuș. În perioada 1985-1987 a
urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare din Bucureşti, obţinând „Diploma de licenţă în ştiinţe militare,
specialitatea Aviație”, iar în anul 1998 a absolvit Cursul Postuniversar de
Aviaţie. Este pilot clasa I-a, brevetat ca instructor de zbor pe elicopter,
ziua şi noaptea, în condiţii meteorologice normale şi grele şi a executat peste
20.000 de aterizări în toate zonele ţării, pe toate formele de relief: mare,
deltă, şes, dealuri, munţi, pe aeroporturi, pe aerodromuri, precum şi în locuri
amenajate şi neamenajate.
Pilotul președintelui:
În anul 1980 este selecționat ca pilot de
elicopter în Flotila Aeriană Prezidențială. ”Prima misiune cu preşedintele
României, Nicolae Ceauşescu, am fost planificat să o execut în 26 aprilie 1981,
ziua Sfintelor Paști… Şi dacă primul zbor cu Nicolae Ceauşescu l-am executat de
Sfintele Paști, Ziua Învierii Domnului Iisus Hristos, ultimul zbor, cu
trupurile inerte al lui şi al soției lui la bord, a fost la Sfintele Sărbători
de Crăciun, 1989, Ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Între cele două
sărbători creştineşti elicele
elicopterului au vânturat aerul tare al istoriei... În decembrie 1989, eram comandant de
escadrilă de elicoptere la unitatea de aviație de la Boteni. În seara zilei de
17 decembrie 1989, (era o zi de duminică), mă găseam acasă împreună cu un bun
prieten, comandant al unui regiment de aviație şi cu un cumnat de-al meu, care,
având în vedere că se apropiau Sfintele Sărbători de Crăciun, ne adusese
bunătăți binșene - preparate de porc şi pălincă. Atunci, chiar dacă magazinele erau goale, mesele din casele noastre
erau pline, acum magazinele sunt pline, iar mesele multor români sunt goale.
În ziua de 24 decembrie 1989, după decolare,
am primit de la comandantul aviaţiei militare care preluase personal conducerea
tuturor acţiunilor de luptă în zbor, misiunea de a executa cercetare din aer în
zonele Televiziunea Română şi stadionul Ghencea, unde se presupunea că sunt
terorişti care execută foc împotriva revoluţionarilor. La Televiziune era
furnicar de mulţime, părea că toţi bucureştenii ieşiseră în stradă, convinşi că
vor obţine libertate şi condiţii mai bune de trai. Unii s-au dus din
curiozitate şi au plătit cu viaţa sau au rămas mutilaţi pe viaţă… Ştiu şi
familii care atunci urlau pentru schimbare: “Jos Ceauşescu!”, “Moarte
tiranilor”, “Ceauşescu Anul Nou/ Îl va face în cavou!”, “La al XV-lea Congres Patru ani de la deces!”,
iar acum vorbesc în alţi termeni despre acea perioadă…
Revenind la acea misiune, în timpul zborului am auzit răpăit
infernal de tablă ciuruită. Eram atacaţi de la sol cu foc de mitralieră.
Instinctiv, am executat manevre de viteză, de înălţime şi direcţie, după care
am raportat, prin staţia radio, conducătorului de zbor cele întâmplate. Aparatele de la bord indicau parametri
normali, semn că elementele vitale nu erau lovite, aşa că am acceptat ca
întoarcerea spre aerodrom s-o facem pe deasupra stadionului “Steaua” de unde
trebuia să culegem date privind eventualele cuiburi de terorişti existente
acolo… În dimineața acelei zile de
Crăciun 1989 primim misiunea să ne deplasăm cu două elicoptere pe stadionul
Ghencea, cu câte patru parașutiști înarmați în fiecare elicopter. Am rămas
uluit, când am aflat că vom fi însoțiți de parașutiști. Până atunci
executaserăm doar misiuni independente…
Ni s-a precizat să aterizăm în spatele tabelei electronice de
marcaj a stadionului de fotbal al echipei “Steaua”, în perimetrul unui teren de
atletism înconjurat cu taluzuri de pământ. După vreo treizeci de minute
încordate de așteptare, văd cum vin spre noi un TAB (transportor autoamfibiu
blindat) cu drapel tricolor, trei autoturisme ARO argintii, ca într-o suită
prezidențială. Din TAB şi autoturismele de teren ARO au coborât: generalul
Victor Atanasie Stănculescu pe care-l cunoșteam, un individ bărbos pe care-l
credeam popă (după aceea am aflat că era Gelu Voican Voiculescu) şi Virgil
Măgureanu. În spatele lor era un grup de ofiţeri de justiție, un doctor militar
şi câţiva civili. Înainte de a-i îmbarca în elicopter, ni s-a spus că vom zbura
la Mănești, o localitate lângă Ploiești, după care vom merge spre Târgovişte.
Stănculescu ne-a precizat să aterizăm în curtea cazărmii din Târgovişte, vizavi de gară. Deasupra oraşului, generalul a scos pe uşa o
eșarfă galbenă, în semn de recunoaştere, pentru ca artileria antiaeriana să nu deschidă foc asupra
noastră. După ce am aterizat, iar pasagerii au coborât din elicopter, a venit
la mine un căpitan din acea unitate şi mi-a zis: “Bine că aţi venit să-i duceți de aici!” Pe cine să ducem? am întrebat eu mirat. “Cum pe cine? Pe soţii Ceauşescu!” mi-a răspuns ofiţerul.
După câteva minute, a apărut un TAB lângă clădire şi din el au
coborât Nicolae şi Elena Ceauşescu, care arătau foarte schimbați şi
îmbătrâniți, faţă de cum erau atunci când zburam cu ei în diferite misiuni:
vizite în orașe din ţară, unde la aterizare şi decolare, stadioanele erau pline
de persoane de toate vârstele, care strigau lozincile bine-cunoscute, sau la
vânătoare. După procesul, care a durat aproximativ o oră şi 45 minute, am văzut
când a ieșit din clădire Nicolae Ceauşescu, iar în urma lui, Elena Ceauşescu,
legați cu mâinile la spate şi încadrați, fiecare, de câte doi subofițeri
parașutiști înarmați. Eu eram la 25 de metri de acel imobil, lângă elicopter şi
am auzit cum Ceauşescu a început să strige: “Trăiască România Socialistă! -
Trăiască România liberă şi independentă! - Moarte trădătorilor!”, în timp ce
erau duşi spre locul execuției, acesta fiind latura mică a acelei clădiri în
formă de L. Se auzea şi vocea Elenei Ceauşescu, dar nu am înţeles ce spunea,
fiind acoperită de glasul soțului ei. Am văzut cum subofițerii care-i încadrau
i-au pus cu spatele la zid, s-au retras la 3-5 metri şi au început să tragă în
ei, fără niciun ordin, cu pistolul mitralieră pus pe foc automat. Acum, la
atâția ani distanta de acele momente, nu știu câți guvernanți şi politicieni,
ajunşi după 1989 pe diferite trepte ale puterii, dacă ipotetic ar fi duşi la
moarte pentru felul cum au condus ţara, ar avea puterea să strige, în faţa
puștilor îndreptate spre ei, lozinci pentru România!? Numai pentru demnitatea
cu care s-au dus la moarte, dacă cei care au tras n-au fost înduplecați, poate țevile armelor din mâinile lor ar fi
trebuit să se transforme în tulpini şi din gurile lor de foc să iasă flori în
loc de gloanțe mortale. Poate că posteritatea purificată de patimile amarnice
de acum, va găsi alte măsuri de apreciere pentru fostul preşedinte al României,
Nicolae Ceauşescu. L-am văzut
atunci cum a căzut pe spate cu genunchii îndoiți, iar ea într-o parte. Imediat
acel loc s-a înroșit de sângele care curgea din ei. După ce s-au oprit
împușcăturile, doctorul militar pe care-l dusesem tot noi, a constatat moartea
lor, apoi, militari în termen i-au învelit pe fiecare în câte o foaie de cort
şi i-au urcat în elicopter... La Bucureşti am aterizat tot pe locul de unde
decolasem de dimineață.
După
1989: “Din vara anului 1990, mi-am
desfăşurat activitatea, ca pilot, la Unitatea Speciala de Aviaţie a Ministerului
Afacerilor Interne. Aici, am executat misiuni de transport VIP, transport
persoane şi materiale, supravegherea circulației rutiere deasupra șoselelor,
inclusiv pe ruta Bucureşti-Sibiu-Ştei-Sudrigiu-Lazuri de
Beiuş-Drăgănești-Beiuş-Oradea, misiuni de cercetare observare deasupra Mării
Negre, a litoralului românesc, Dunării, Deltei, la parade militare organizate
de Ziua Naţională, zboruri demonstrative în faţa delegațiilor străine şi a
persoanelor oficiale, zboruri de agrement (în care am transportat şi persoane
din satele comunei Lazuri de Beiuş), umanitare, SMURD, precum şi intervenții la
calamități naturale, în special la inundațiile din Oltenia, Banat şi Moldova,
unde am participat la salvarea de vieţi omeneşti şi transport alimente
persoanelor aflate în zonele sinistrate. Am zburat deasupra tuturor județelor
României, precum şi în alte ţări cum ar fi: Ungaria, Polonia, Ucraina, Rusia,
Lituania, Letonia, Estonia, Austria, Elveţia.”
În anul 2006 a fost numit comandant al
Unității Speciale de Aviaţie a Ministerului Afacerilor Interne, funcție de general. În noiembrie
2008, a trecut în rezervă de la Unitatea Specială de Aviaţie a Ministerului
Afacerilor Interne, unde ocupa funcţia
de pe funcţia de locţiitor al inspectorului general.
Ultimul zbor: “Când am executat ultimul zbor, mă așteptau reporteri de la
televiziunile naţionale: Naţional TV, TVR-1, PROTV, Antena1şi Realitatea şi-n
faţa lor am rostit câteva cuvinte care nu s-au ridicat la înălţimea momentului,
dar piloții știu să vorbească mai bine la manșă şi la paloniere, însă cu
lacrimi în ochi, am sărutat elicopterul, ca pe o fiinţă vie... Viaţa mea s-a
prelungit în eternitate cu miile de ore de zbor petrecute în văzduhurile
cerului unde auzeam numai zgomotul motoarelor lui şi vedeam imagini incredibile,
imposibil de observat în alt mod… aşa trăisem şi eu cu elicopterul meu, într-o
legătură extraordinară. Nu m-a trădat niciodată, dar nici eu pe el. A fost
alături de durerea mea, de destinul meu, iar la întâlnirea cu gloanțele
ucigașe, plumbii ucigași i-a încasat el şi nu eu...”
În urma misiunilor executate în perioada
Revoluţiei din Decembrie 1989 a obţinut Brevetul de “Luptător pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie1989”, iar pentru
întreaga activitate desfăşurată în aviație, a fost decorat cu Ordinul “Virtutea Aeronautică”. Este președintele
Asociației Române pentru Propagandă și Istoria Aeronauticii (ARPIA) București
Otopeni, asociație cu peste 800 de membri.
Căsnicia cu Popa Marioara din satul
Țigăneștii de Beiuş a fost binecuvântată cu doi copii, băiat şi fată şi cinci
nepoţi.
Scrieri:
- Povestea satului din Țara Beiușului, Lazuri de Beiuș, Editura
Primus, Oradea, 2016.
