General de brigadă ARISTIDE LECA ( 1867-1926)

 

LECA, Aristide***.  General de brigadă.  Comandantul Diviziei I Vânători, cu reședința în Beiuș în perioada 1919-1921. S-a născut la 27 octombrie 1867. A încetat din viaţă în 13 octombrie 1926.

Viitorul general şi-a început cariera militară la 8 ianuarie 1886, înrolându-se voluntar, ca simplu soldat, la vârsta de 18 ani. La 12 mai 1890 a devenit elev al Şcolii militare de infanterie şi cavalerie, pe care a absolvit-o doi ani mai târziu. Grade militare: sublocotenent (30 august 1892), locotenent (1 aprilie 1896), căpitan (10 mai 1903), maior (10 mai 1910), locotenent-colonel (1 aprilie 1914), colonel (1 iulie 1916) şi general de brigadă (1 septembrie 1917). 

În anii premergători Primului Război Mondial a fost şeful statului-major al Diviziei 5 Infanterie (de la 28 noiembrie 1910) şi a condus Biroul IV Operaţii din cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major (de la 11 aprilie 1911). În anii 1912-1914 a fost profesor la Şcoala Superioară de Război, unde, alături de locotenent-colonelul Nicolae Rujinschi, a predat cursul de topografie. La 1 aprilie 1914 a devenit comandant al Batalionului 4 Vânători din Iaşi, iar peste exact doi ani, la 1 aprilie 1916, a preluat comanda Regimentului 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”, cantonat la Botoşani. Cu acest regiment, colonelul Aristide Leca a participat la luptele duse în Carpaţii Orientali de Armata de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan. La 5 octombrie 1916 a preluat conducerea Brigăzii 13 Infanterie, pe care a condus-o până la 1 decembrie 1916. În cursul lunii noiembrie 1916, timp de aproape două săptămâni, a comandat, cu titlu provizoriu, Divizia 7 Infanterie. În perioada 10-20 decembrie 1916, Aristide Leca s-a aflat la dispoziţia Grupului Apărării Dunării „pentru reorganizare”. 

La 20 decembrie 1916 a fost numit şef al statului-major al Corpului 5 Armată, În această calitate a deţinut un rol important în cadrul Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie-3 septembrie 1916), în conducerea acţiunilor de luptă ale diviziilor din compunerea corpului (9, 10 şi 13 Infanterie), care au avut o contribuţie de prim ordin la marea victorie asupra Armatei a 9-a germane conduse de feldmareşalul August von Mackensen, „spărgătorul de fronturi”. Între 10 şi 22 ianuarie 1918, Alexandru Leca a deţinut comanda Brigăzii 7 Infanterie din cadrul Diviziei 4 din compunerea Corpului 3 Armată/Armata 1. La 22 ianuarie 1918 este numit comandant al Diviziei 2 Vânători, subordonată direct Marelui Cartier General. Totodată de la 25 martie până la 1 iunie 1918 a îndeplinit şi funcţia de inspector general al centrelor de recruţi „care depindeau direct de Marele Cartier General”. La 1 iunie 1918 a preluat comanda Brigăzii 16 Infanterie, pe care a comandat-o până la 12 noiembrie 1918. Aşa cum se consemna în foaia calificativă, această perioadă s-a caracterizat astfel: lunile iunie şi iulie 1918 au fost „o epocă de demobilizare a trupelor şi de punere a întregului material în bună stare”. August, septembrie şi octombrie (până la 24 octombrie) 1918 a fost „o epocă de concedii pentru munci agricole şi pentru aprovizionarea trupelor cu cele necesare pe anul următor, precum şi cu oarecare timp pentru revederea şi menţinerea instrucţiei individuale pentru ofiţeri şi trupă”. Tot în perioada iunie-noiembrie 1918 generalul Leca a îndeplinit şi funcţia de comandant militar al judeţului Botoşani. De la 24 octombrie la 12 noiembrie 1918, generalul Aristide Leca a luat parte cu Brigada 16 Infanterie, în cadrul Diviziei 8 Infanterie, la eliberarea Bucovinei. Generalul Iacob Zadic, comandantul Divizie 8 Infanterie aprecia astfel activitatea generalului Leca în această perioadă: „În acest timp, deosebit de comanda brigăzii sale, Domnia Sa a mai îndeplinit şi funcţia de comandant al unei regiuni din Bucovina (un sector compus din 4 judeţe) pentru a supraveghea şi menţine ordinea şi siguranţa în această regiune. În toate aceste atribuţiuni, generalul Leca şi-a îndeplinit îndatoririle cu o competenţă desăvârşită şi în condiţiile cele mai bune. Ca comandant de brigadă şi-a luat unitatea repede în mână, a dovedit cunoştinţe militare superioare şi o aptitudine deosebită în conducerea ofiţerilor şi trupei. A organizat programele necesare pentru instrucţia lor, foarte bine întocmite; nu a avut însă posibilitatea de a le aplica întrucât concediile pentru muncă şi răspândirea trupei pentru asigurarea aprovizionărilor nu au dat răgazul de a putea aduna trupa în cazarmă. Ca comandant al unei regiuni din Bucovina, însărcinat cu menţinerea ordinii şi a liniştii, cu stabilirea bunelor raporturi între populaţia bucovineană şi trupe, pentru redeşteptarea sentimentelor naţionale a lucrat cu râvnă şi cu un patriotism desăvârşit”. 

La 12 noiembrie 1918, generalul Aristide Leca a fost numit comandant al Diviziei 1 Vânători, mare unitate cu care a participat la luptele pentru eliberarea Transilvaniei. Într-un raport special, din 16 aprilie 1920, al comandantului trupelor din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, privind înaintarea lui Aristide Leca la gradul de general de divizie, se consemna: „Primind însărcinarea de a ocupa cu divizia sa regiunea cea mai ungurească a Transilvaniei, s-a achitat într-un mod desăvârşit de această însărcinare, izbutind să menţină liniştea netulburată şi, în acelaşi timp, reuşind să echipeze, să hrănească şi să instruiască trupa în cele mai bune condiţiuni. În timpul primei ofensive contra ungurilor, care a avut loc între 22 aprilie şi 5 mai 1919, a luat parte la luptele de la Kis Jeno până la Tisa, iar în timpul celei de-a doua ofensive a luat parte la toate luptele ce s-au dat până la ocuparea Budapestei. După ocuparea Budapestei, Divizia 1 Vânători a rămas ca trupă de ocupație a teritoriului ungar din dreapta Tisei, până când acest teritoriu a fost evacuat. În toate luptele la care a luat parte cu divizia, generalul Leca a dovedit că este un ofiţer bine pregătit pentru conducerea unităților mari, iar în timpul cât divizia a ocupat teritoriul ungar, trupele diviziei s-au prezenta în cele mai bune condiții de disciplină, instrucţie şi serviciu, graţie energiei şi controlului exercitat de generalul Leca”. 

Prin Înaltul Decret Regal nr. 159 din 2 ianuarie 1920, generalul Aristide Leca a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru energia şi priceperea cu care a condus trupele Diviziei 1 Vânători în luptele de la Segvar, Zentes, Misdzent şi Homedzo, Vasarhely din iulie 1919, înfrângând trupele ungare, pe care le-a împins pe malul stâng al râului Tisa”. La 1 iulie 1923 generalul Aristide Leca a fost numit comandant al nou-înfiinţatei Divizii 1 Vânători de Munte, iar la 1 octombrie 1924 a fost numit comandant al Diviziei 2 Vânători de Munte. Totuşi, generalul Aristide Leca nu a fost înaintat la gradul de general de divizie din cauza unor disensiuni avute în anul 1921 cu generalul Nicolae Petala, care comanda Corpul 6 Armată, în a cărui compunere se afla Divizia 1 Vânători. Acesta îi reproşa generalului Leca atitudinea îngăduitoare faţă de unele acte de indisciplină ale militarilor din subordine. Deşi în anii următori, toţi superiorii ierarhici ai generalului Leca (inclusiv principele-moştenitor Carol, în calitate de comandant al Corpului Vânătorilor de Munte) îl recomandau stăruitor pentru avansarea la gradul de general de brigadă, generalul Petala, în calitate de inspector general de armată, se opunea acestei avansări.

Referințe: - Avram, Valeriu, Drăghici, Lucian, Pătrașcu Gabriel-George, Rîșnoveanu, Ion, Războiul de Întregire (1916-1919) Comandanţi militari români, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2016, p. 108-110;  - Papp, Petru E., Din trecutul Beiușului, Librărie și Tipografie ”Doina”, Beiuș, 1928, p. 260. (S. S.)

Dr. NICOLAE BUTEANU (1866-1981)

 

BUTEANU, Nicolae*/**/***.  Medic. S-a născut la 17 decembrie 1886 în Beiuş, judetul Bihor. A încetat din viată în 1981,la vârsta de 95 de ani.  Este fiul lui Ioan Buteanu, directorul liceului din Beiuș și fratele primei femei medic din Transilvania, Marta Buteanu. 

Începe, cu dispensă, la 4 ani, studiile școlare și apoi cele gimnaziale și liceale, la Beiuș. În 1903 obține bacalaureatul. Urmează studii universitare medicale la Cluj, Graz și Budapesta. În 1908 obține doctoratul în medicină şi chirurgie, în 1909 a urmat Școala Superioară Medico-Militară de la Viena, la a cărei absolvire (1910) a fost repartizat la Spitalul de garnizoană din Timişoara, fiind transferat la secția dermato-venerologică a Spitalului Militar Budapesta. A solicitat un concediu de studii de lungă durată pentru specializare la Paris. Îşi începe activitatea la Saint-Louis, dar, după o lună, este rechemat la Spitalului militar Budapesta. În 1913 a fost transferat la Kassa, în calitate de şef al secției dermato-venerologice. 

În 1914 a fost trimis pe frontul rusesc ca medic-șef al unui Spital de campanie, pe care îl conduce până în decembrie 1917, după care a fost transferat la mai multe spitale militare. Reîntors de pe front, solicită primirea în cadrele active ale armatei române. Până la rezolvarea cererii sale, activează la Garda Națională Română din Oradea. În februarie 1919 preia conducerea secției dermato-venerologice a Spitalului Militar din Cluj. Prin decret al Consiliului Dirigent de la Sibiu, este primit ca medic maior. În aprilie 1919 este numit medic-șef al marelui spital de boli venerice de la Târgu-Mureş. Din noiembrie 1919, a fost transferat la Spitalul Militar din Cluj. În octombrie  a fost numit asistent, iar în martie 1920 prim-asistentul Clinicii Dermatologice Cluj, condusă de academician Stefan Gheorghe Nicolau. Înmulțindu-se foarte mult numărul bolilor venerice în Banat, Consiliul Dirigent îl trimite la Timişoara, în vederea luării măsurilor necesare. Ajuns la Timişoara, a înființat un Ambulator policlinic, cu o secție venerică şi una ginecologică. Cu sprijinul autorităților, a reuşit să oprească epidemia și să reducă în mare măsura numărul cazurilor. De la înfiintare şi până la 31 iulie 1934, a fost directorul ambulatorului policlinic. La Cluj a contribuit la apariția primului priodic medical din Ardeal de după Unirea din 1918 (”Clujul medical”), la Timişoara reuşeşte să înființeze revista ”Viața Medicală”. În iulie 1925 a fost ales în noul comitet al Asociației Medicilor. Meritele sale în functia de director al Ambulatorului Policlinic au fost recunoscute, conferindu-i-se Ordinul ”Steaua României” în grad de cavaler. De la 1 august 1934 şi până la 31 decembrie 1946 a fost inspector general sanitar şi şef al Inspectoratului General Sanitar şi de Ocrotire al Regiunii Timişoara (judetele Timiş-Torontal, Arad, Hunedoara, Caras şi Severin). Îşi continuă activitatea şi în aceasta nouă funcție şi la 7 mai 1937 i se conferă din nou Ordinul ”Steaua României”, de data aceasta în grad de ofițer. A fost ales în comitetul de conducere al revistei ”Vestul Medical”, care a apärut la Oradea (nr. 1, mai 1935). La 1 ianuarie 1947 s-a pensionat, continuându-şi activitatea în conditiile legislației de atunci. Activitatea sa asiduă de organizator de sănătate, atât militară, cât şi civilă, a fost însoțită permanent de o activitate de cercetare științifică nu numai în domeniul venerologiei (”Wiener Medizinische Wochenschrift”, nr. 41/1912), ci şi al dermatologiei (Sindrom Groenblad-Strandberg – ”Revista Stiintelor Medicale”, nr. 1/1954, Acantozis Nigricans - Comunicare la USSM Timişoara, 28 octombrie 1953; Xeroderma pigmentara cu distrucții epiteliometoase la un adult – ”Dermato-Venerologia”, nr. 1/1957; Considerațiuni asupra hipertrofiei hemangiectazice Parkes-Weber – ”Dermato-Venerologia”, nr. 4/1956 etc. Pentru întreaga sa activitate de organizare a secțiilor de venerologie, militare şi civile, din Transilvania, de participare în prima universitară de la Facultatea de Medicină a Universității din Cluj de după Unire, pentru conceptualizarea şi punerea în operație a primului Ambulator Policlinic din Timişoara, pentru activitatea sa de organizator de sănătate al Inspectoratului General Sanitar al Regiunii Timişoara, Dr. Nicolae Buteanu (1886-1981) nu poate să fie omis din nici o istorie a dermatologiei româneşti. 

Referințe: - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV. Editura Primus. Oradea, 2009. p.849-850. (I.I.)

A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ VIOLONISTUL ȘI CONSTRUCTORUL DE VIORI CU GOARNĂ GHEORGHE RADA

 În vârstă de 88 de ani, GHEORGHE RADA a plecat dintre noi în 26 noiembrie 2020. 

Dumnezeu să-l odihnească!

Sincere condoleanțe familiei îndoliate!

RADA, Gheorghe****. Interpret de muzică populară violinist, dirijor. Tezaur uman viu - constructor de viori cu goarnă.

S-a născut în anul 1932. în localitatea Coșdeni, comuna Pomezeu. A încetat din viață 26 noiembrie 2020.

A învățat să cânte la vioară (higheghe), și el și frații lui, de la bunicul și tatăl Petru, muzicanți cunoscuți pe Valea Videi. Din anul 1945, împreună cu frații Aurel și Ioan, cântă la horele de duminică organizate în bătătura caselor aflate în construcție din Coșdeni, la petrecerile care finalizau clăcile de tors cânepa, de desfăcat porumb sau de seceriș, la colindatul și bulciugul turca de Crăciun și Anul Nou, și la nunțile din zonă. Talentul copilului-minune din Coșdeni va fi curând o certitudine. 

În anul 1957 se căsătorește cu Elena Podilă, care-i va aduce pe lume trei copii: Ana, Cornelia și George, acesta călcându-i pe urme, fiind membru și solist al orchestrei Ansamblului Artistic Profesionist “Crișana” din Oradea. O perioadă importantă pentru destinul artistic al lui Gh. Rada a fost între anii 1956 și 1962 când, în primii doi ani, la Beiuș, ia primele lecții de muzică de la regretatul profesor și compozitor Mihai Bruchental, care i-ar fi spus că a învățat în șase luni cât alții în doi ani. Profesorul din Beiuș l-a recomandat apoi unui alt animator cultural la vremea aceea, prof. Iosif-Romulus Bono de la Școala Populară de Artă din Oradea. A frecventat această școală și a absolvit-o cu brio, fiind deja inițiat în alfabetul muzicii. În anul 1962 este angajat al Orchestrei Populare „Crișana”. Repertoriul original, tehnica și virtuozitatea interpretării cântecelor de joc, îl recomandă ca prim-solist, apoi concert maistru, dirijând orchestra în perioade lungi de timp, când, dintr-un motiv sau altul, au lipsit sau au plecat dirijori remarcabili precum Albert Ardeleanu, George Mițin-Vărieșescu, Gombos Geza, Alexandru Viman sau Sorin Miescu. 

Gheorghe Rada ne-a lăsat și câteva suite de dansuri din Bihor, aflate în repertoriul Orchestrei Populare „Crișana”. Rămân după Gheorghe Rada Suită de dansuri bihorene, Cimpoiul, imitație la viori a străvechiului instrument, la care s-a cântat în Bihor până în anii ’90 ai secolului XX, Ceasul etc.  A cules și a notat circa 300 de melodii instrumentale de joc din toate zonele folclorice ale județului Bihor - unele dintre ele putând fi recunoscute în cântecele vocale din repertoriul unor soliști consacrați: Maria Haiduc, Traian Hurgoi, Florica Zaha sau Domnița Săbăduș-Pop. Renumele său incontestabil este cel de solist vioară clasică și vioară cu goarnă, instrument pe care l-a promovat ca nimeni altul în Bihor și în țări ca Germania, Belgia, Portugalia, Israel, Turcia ș.a. În această calitate a fost protagonistul multor emisiuni Radio și TV. Numele lui se regăsește pe cel puțin șase discuri realizate într-o vreme în care valorile autentice erau respectate. Nu greșim dacă îl așezăm pe Gh. Rada într-o galerie a virtuozilor instrumentului numit vioară: Alexandru Țitruș, Ion Drăgoi, Efta Botoca, Albert Ardeleanu etc. Pentru meritele sale în acest domeniu a fost distins cu numeroase premii naționale. În 1998 i s-a conferit titlul de membru al Academiei de Arte Tradiționale din Sibiu. De asemenea a mai primit şi o Diplomă de Exelenţă pentru promovarea şi valorificarea folclorului muzical bihorean în ţară şi peste hotare, oferită de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în cadrul proiectului „Pro Meritis”. În anul 2013 i s-a conferit titlul ”Tezaur Uman Viu”.

Referințe: - Moisa, Gabriel, Fazecaș, Gruia, Marta, Doru, Parasca, Crăciun, Monografia Comunei Pomezeu, Editura Duran's, Oradea, 2010. p. 222-226; - Bușu, Cornelia, Programul „Tezaure Umane Vii”, lansat în urmă cu 10 ani, are o pagină web dedicată celor care au primit acest titlu, în: bihon.ro accesat 22 noiembrie 2020, ora 20.51. (S.S.)

TRAIAN TĂMAȘ 1894-1978

 

TĂMAȘ, Traian**  Profesor, preot, deținut politic. S-a născut la 12 noiembrie 1894, în Satul Mic, județul Sălaj (după unele surse 1895), actualmente Satu-Mic, comuna Craidorolţ, judeţul Satu Mare. A încetat din viață la 8 martie 1978. A absolvit studiile secundare la Beiuș, în 1914,[1] urmând teologia la Oradea. La 1 septembrie 1919 a fost numit profesor suplinitor, iar la absolvirea cursurilor de la Facultatea de științe naturale din Cluj, a fost numit, în 1922, profesor titular provizoriu. A fost profesor de biologie, timp de 28 de ani la Liceul Samuil Vulcan. A publicat în mai multe periodice ale perioadei interbelice (Gazeta de Vest, Noua Gazetă de Vest, Glasul Bihorului, Unirea, Natura, Crișul Negru, Observatorul), textele sale distingându-se prin noutatea punctelor de vedere: ”nu erau expuneri seci, ci judecăți asupra relațiilor dintre om și natură, asupra posibilităților omului de a se adecva naturii, pentru a-și menține habitatul necesar conservării sale ca ființă”.[2] Spre exemplu sunt următoarele titluri de texte publicate în Gazeta de Vest, periodicul de la Oradea: Protecția naturii, VII (1935), nr. 1459 (12 apr.), p. 3; Muzeele naturii în Bihor, VII (1935), nr. 1490 (26 mai), p. 4; Rentabilitatea mineritului în Munții Bihorului. Protecția muncii naționale, VII (1935), nr. 1503 (13 iun.), p. 4; Beiușul, sediu al celui de al VIII-lea congres de geologie, II (1937), nr. 242 (5 febr.), p. 2; Mucenicii neamului, II (1937), nr. 260 (26 febr.), p. 2; Bicentenarul Blajului, II (1937), nr. 268 (7 mart.), p. 2; Parfum de primăvară, II (1937), nr. 282 (24 mart.), p. 1; Beiușul, sediu al celui de al optelea congres de geologie, II (1937), nr. 326 (20 mai), p. 2; Politica mineră sub raportul apărării naționale, II (1937), nr. 337 (4 iun.), p. 2; Ceva despre carierele de marmoră dela Vașcău. Elogii unui tânăr sculptor român, II (1937), nr. 345 (16 iun.), p. 2; Protecția naturii și îngrijirea peșterii dela Meziad, II (1937), nr. 354 (29 iun.), p. 3; Beiușul sediu al celui de al VIII-lea congres de geologie. Ipoteze asupra originii geologice a Băilor Felix și Episcopești, II (1937), nr. 405 (31 aug.), p. 4. S-a preocupat de îmbogățirea cu roci și fosile a Muzeului de istorie naturală al Liceului Samuil Vulcan. În 1939 era membru al Sfatului de Plasă al Serviciului Social Beiuș. S-a pensionat la 21 octombrie 1948. În 1951 funcționa ca profesor la şcoala elementară din Vaşcău.[3] ”Arestat şi Închis la Oradea pentru vina de a fi apărat credinţa catolică, a fost mutat după eliberare la diferite şcoli generale între care, ultima, la Gilău - Cluj. A murit la 8 martie 1978, fiind înmormțntat la Cimitirul Central Cluj de către preoţii ortodocşi Simu şi Brânzaş, deşi a cerut, înainte de moarte, fiului său, să fie îngropat de părintele Iosif Denderle, romano-catolic. De teama Securităţii însă, fiul său nu i-a respectat ultima dorinţă. A fost prezent la ceremonia prohodului şi părintele Nicolae Pura, alături de părintele profesor Eugen Popa. ´ Au căzut - spunea părintele Brânzaş în predica sa - pe rând stâlpii Liceului "Samuil Vulcan" din Beiuş, citadelă a culturii româneşti, (...) iar acum cade ultimul dintre ei, părintele profesor Traian Tămaş.” [4]

Referințe: - Pavel, Constantin. Școalele din Beiuș 1828 – 1928. Librăria și Tipografia Doina. Beiuș, 1928. P. 265; - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde – Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. P. 99; - Soica, Sergiu. Eparhia Greco‑Catolică de Oradea şi Securitatea în anul 1948.Editura Mega. Cluj Napoca, 2014. P. 90.

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/biserici/preoti_greco_catolici_6/preoti_greco_catolici_6.pdf   (I.I.  S.S.)

---

[1] Pavel, Constantin. Școalele din Beiuș 1828 – 128. Librăria și Tipografia Doina. Beiuș, 1928. Pag. 265.

[2] Crăciun, Comeliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. p. 99

[3] ACNSAS, Dosar 001192, Adrese‑Rapoarte cu privire la Greco‑Catolici, 1949–1955, vol. 7, fila 234. În: Soica, Sergiu. Eparhia Greco‑Catolică de Oradea şi Securitatea în anul 1948.Editura Mega. Cluj Napoca, 2014. Pag. 90. – 1. Tămaş Traian – profesor la Liceul Samuil Vulcan, în prezent [1951] profesor la şcoala elementară din Vaşcău, soţia acestuia domiciliază la Cluj, este funcţionară la o secţie financiară din Cluj, motivul: are au băiat care urmează o şcoală superioară din Cluj, pentru a fi mai uşor de a‑l întreţinere. 2. - 1949 ianuarie 2. Notă informativă despre activitatea din mănăstirea de la Beiuş. Notă informativă163 Din informaţiile primite în Beiuş, str. Molotov, nr. 28, există mănăstirea „Sfânta Maria”, unde sunt 29 călugăriţe unite /catolice/ care până acum au fost repartizate cu serviciul la Internatele Unite şi susţinute de Episcopatul Unit, însă după preluarea Şcolilor de către Stat, ele au rămas fără serviciu şi întreţinere. Trăiesc din banii colectaţi, precum şi din alimente de la populaţia Unită din Beiuş. În această mănăstire există o capelă unde în fiecare dimineaţă la ora 5 se adună locuitorii din Beiuş de religie Unită, care nu au trecut la ortodocşi, unde se ţine serviciu religios, la fel şi seara între orele 18–19. Din Oradea au venit în mai multe rânduri preoţi uniţi, care au ţinut această slujbă şi au spus că s‑a intervenit locului în drept, pentru aprobarea unei biserici, în fiecare oraş din Ţară, pentru religia greco‑catolică unită. Profesorii de la Liceul Mixt Beiuş, fostul Liceu Teoretic „Samuil Vulcan” şi anume: Popovici, dr. Teiuşan Ioan, Fântânaru Ioan, Fântânaru Nicolae, Călugăru Constantin, Tămaş Traian, Bruchental, Creţu Aurel, Musta Ştefan precum şi soţiile lor, care sunt tot profesoare, au semnat la somaţia autorităţilor trecerea de la religia unită, la religia ortodoxă, însă în scurt timp, au revenit asupra trecerii. Preotul Munteanu Virgil şi Hetco Valeriu nu au semnat. Preotul Munteanu este susţinut de populaţia unită din Beiuş, care colectează bani şi alimente pentru întreţinerea acestui preot. Profesorii mai sus notaţi sunt şi preoţi uniţi, care şi astăzi sunt în serviciul Liceului Mixt din Beiuş. Au mai existat trei călugări în Beiuş, dintre care unul cu numele de Bonnet Iustin, fiind cetăţean francez, a părăsit ţara, înapoindu‑se în Franţa, iar ceilalţi doi au plecat în loc necunoscut. Spiritul acestora este agitat şi în cercul lor se discută intens că Constituţia prevede cultul liber şi garantează acesta şi totuşi cu ei s‑a făcut cea mai mare nedreptate.

[4]http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/biserici/preoti_greco_catolici_6/preoti_greco_catolici_6.pdf.

A PLECAT DINTRE NOI PROFESORUL TEODOR CURPAȘ. DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

 Duminică după amiază am aflat trista veste. Pur și simplu am rămas siderat - omul plin de viață, spiritual și ager, căruia nu-i dădeai vârsta pe care o avea, care a venit anul trecut la Beiuș de la Satu Mare la volanul mașinii sale, să-și întâlnească foștii colegi de liceu, a plecat dintre noi. Profesorul, scriitorul, realizatorul de emisiunii TV Teodor Curpaș s-a stins.

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

S-a născut la 20 aprilie 1939 în Gepiș, comuna Lazăreni, județul Bihor. A încetat din viață în 8 noiembrie 2020 la Satu Mare. 

A urmat școala primară și gimnaziul la Brașov. A susținut examenul de admitere și a fost admis la Liceul metalurgic și siderurgic din Brașov, dar la  jumătatea anului  a fost nevoit să părăsească studiile deoarece mama sa a fost operată la cap, pierzându-și capacitatea de muncă și s-a mutat în sat (Gepiș). A devenit astfel ”copil-susținător de familie”, fiind obligat să se angajeze ”ciurdar în satul vecin Cărănzel”. Vânzând grâul și porumbul primit ca plată pentru munca sa, a făcut rost de banii necesari pentru plata internatului de la Beiuș. Însănătoșindu-se, mama sa s-a angajat administrator la internatul liceului din Ștei iar el a urmat Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, pe care l-a absolvit în anul 1957, susținând ”seriosul examen de bacalaureat din 1957, cu examene, șapte la număr, date într-o zi, în sala de sport, examen cu public, cu președinte cadru universitar de la Cluj, cu seriozitate, cu emoții puternice, cu afișaj la finele zilei, pe listă din 12 candidați vedeai 3-5 reușiți, restul respinși, urmând a se prezenta în a doua sesiune”. Fără știrea mamei sale a susținut examenul de admitere la cinematografie dar nu a avut șanse de izbândă. A lucrat factor poștal în Ștei, apoi funcționar la Sfatul Popular iar anul următor a susținut examenul de admitere la Filologia din Cluj, fiind admis cu medie de bursă. Se căsătorește în anul III de facultate. În anul II de facultate a fost reținut de securitate dar după două zile a fost eliberat. La absolvirea facultății, este selecționat pentru un curs postuniversitar de relații internaționale dar nu s-a mai prezentat, astfel că primește post la Liceul 3 din Satu Mare. Își ia definitivatul la Cluj Napoca iar la întoarcere este numit director adjunct la Școala generală nr. 1. Peste doi ani este numit director la Liceul nr. 3. Anul următor a fost numit director la Casa Corpului Didactic. În 1974 îl găsim președintele Clubului de fotbal Olimpia Satu Mare. Între 1991–1996  a fost trimis de către Guvernul României la Facultatea de Limba Română a Universității din Ujgorod – Ucraina. În 1995 i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Stat din Ujgorod. La întoarcerea în țară a fost numit inspector școlar general la ISJ Satu Mare. În perioada 1996-2008 a fost consilier municipal, președinte al comisiei de învățământ – sănătate - sport – religie. Ca urmare a activității sale, prin Decretul nr. 1097/2004 /13 decembrie 2004, este distins cu Ordinul "Meritul pentru Învățământ" în grad de Cavaler.[1] În 2009 pleacă cu familia în Montreal-Canada dar, neadaptându-se la viața de acolo, în 2011 revine în România. După întoarcerea în țară, lucrează la Trustul de presă al ”Gazetei de Nord Vest”, scriind frecvent la ”Gazeta de Nord Vest” și având trei emisiuni la Nord-Vest Tv. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Cluj Napoca.

Din scrieri: - Marea minune a lumii, - 1998; - Povestiri neromanţate. Vol. I-II. Editura Daya. Satu Mare, 2007- 2008; - Umbre pe suflet, 2011; - Lacrimi şi vise, versuri, 2011; - Gândind fericirea, versuri, 2012; - Anotimpurile vieţii. Editura Daya. Satu Mare, 2008; - Ploaie de stele. Editura Daya. Satu Mare, 2008; - Rugă. Editura Daya. Satu Mare, 2008; - Stele în dar. Editura Daya. Satu Mare, 2009; - Strigătul inimii. Editura Inspirescu. Satu Mare. 2018; - Oameni și fapte. 13 volume, vol. XIII- Editura Ecou Transilvan. Cluj Napoca. 2019; - Sufletul meu alb. Editura Ecou Transilvan. Cluj Napoca. 2019.

Referințe: - Monitorul Oficial Nr. 1181/ 13 decembrie 2004; - Strigătul inimii. Editura Inspirescu. Satu Mare. 2018. p. 5-29.  (S.S.)

---

[1] Monitorul Oficial Nr. 1181/ 13 decembrie 2004.