LA MULȚI ANI, VIOREL FAUR!

FAUR, Viorel**. Profesor universitar emerit dr. Istoric. Senator în Parlamentul României. Născut la 3 martie 1941. Originar dintr-o familie de țărani săraci (Nicolae și Floare), a văzut lumina zilei la moara (pe apă) din comuna Dumbrăvani (cam la jumătate distanţă între vidicul Beiuşului şi vidicul Coului). A pornit pe drumurile vieții, înfruntând toate vicisitudinile, care n-au fost puține (este destul să amintim că tatăl său a intrat, ca național-țărănist, încă din 1946, în mișcarea de rezistență anticomunistă, fiind condamnat de Tribunalul Poporului din Cluj, alături de alți 12 compatrioți, la închisoare și a ajuns la Poarta Albă.

A urmat cursurile școlii primare în satele: Săud (cls. I), Poieni de Jos (clasele a II-a și a III-a) și Seghiște (clasa a IV-a) iar gimnaziul la Câmpani. A fost obligat să urmeze cursurile Școlii Generale din Câmpanii de Jos, cu toate că era o școală generală în satul Ștei, mai aproape, dar nu a fost primit, deoarece se știa că este fiul unui deținut politic. Urmează studiile secundare, în perioada 1954–1957, la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. Datorită “dosarului” său nu poate urma studii superioare , astfel că  este nevoit să lucreze timp de trei ani ca profesor suplinitor la Şcoala elementară Bunteşti şi contabil la ICRA Vaşcău. În anul 1960 susține examenul de admitere şi reuşeşte la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii din Cluj, luându-şi licenţa în anul 1965.

De la absolvirea facultăţii şi până la finele anului şcolar 1967-1968 funcționează ca profesor la Şcoala generală din Ghighişeni, perioadă în care se integrează în viaţa culturală a oraşului Ştei (pe atunci Dr. Petru Groza), contribuind în mare măsură la organizarea şi activitatea cenaclului literar ”Miron Pompiliu” şi, în general, a Casei orăşeneşti de cultură. Între 1968 şi 1990 lucrează în cadrul Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea, urcând în ierarhie de la muzeograf până la şef al secţiei de istorie a muzeului, desfăşurând o bogată activitate ştiinţifică de cercetare a  istoriei  Bihorului şi în special a istoriei culturale a acestuia cu mai multă aplicare spre istoria culturală a Ţării Beiuşului, fără a neglija însă şi istoria politică  şi socială a zonei din perioada dintre revoluţia de la 1848, Marea  Unire şi cea de a doua mare conflagraţie mondială a secolului trecut.

În 28 februarie 1980 a susținut, la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, teza de doctorat Cultura Românilor din Bihor (1848-1918). Comisia superioară de diplome i-a conferit titlul științific de doctor în Istorie la 30 iunie 1981. 

În 20 mai 1990 a fost ales senator de Bihor în prima legislatură postdecembristă. A făcut parte, ca secretar, din Comisia pentru Învățământ a Senatului României. De asemenea pe parcursul a doi ani, a deținut funcția de Președinte al Grupului Interparlamentar Român și a condus delegațiile parlamentare române la toate adunările generale ale Uniunii Interparlamentare. Din 1990 devine cadru didactic universitar, urcând toate treptele didactice, fiind, din 1996, (prin concurs)  profesor universitar. Întemeiază Fundaţia şi editura ”Cele Trei Crişuri”, prin care tipăreşte peste 30 de cărţi. Cercetările prof. univ. dr. Viorel Faur se materializează într-un foarte mare număr de comunicări ştiinţifice şi referate (peste 300).

De la stabilirea sa în Oradea a fost unul dintre cei  care au contribuit  într-o foarte mare măsură la instrucţia şi educaţia populaţiei şcolare şi a adulţilor bihoreni prin prezenţa cu comunicări, referate, expuneri, conferinţe, dezbateri, evocări, prezentări la numeroase manifestări cultural-educative desfăşurate în satele şi oraşele judeţului Bihor. În 1992 a devenit președinte al Secțiunii Teritoriale Oradea a Institutului de Istorie și Teorie Militară, calitate în care a tipărit un nou periodic cu titlul Cetatea Bihariei, al cărui conținut este, prioritar, de istorie militară, și, desigur, de istorie națională.

I s-au dedicat patru volume omagiale - unul la împlinirea vârstei de 60 de ani (Istoria - ca experiență intelectuală, Universitatea din Oradea, 2001), unul la 65 de ani (In honorem Viorel Faur, Universitatea din Oradea, 2006), respectiv la 70 de ani (Istoriografie, cultură şi politică în nord-vestul României, Universitatea din Oradea, 2011), acesta purtând următoarea dedicație: „Profesorului şi istoricului Viorel Faur, omagiu din partea profesorilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, colegilor şi colaboratorilor din Bihor şi alte oraşe ale ţării, la împlinirea vârstei de 70 de ani”. În 2016 a apărut cel de-al patrulea volum: Perseverenţă şi devoţiune în căutarea adevărului istoric: ”Omagiu profesorului şi istoricului Viorel Faur la împlinirea vârstei de 75 de ani”.

În 26 februarie 2021 i s-a decernat titlul de Cetățean de onoare al municipiului Beiuș.

Este căsătorit cu Rafila Dumitreasa, profesoară de limba și literatura română, împreuna cu care are trei copii: Dorli-Estrela (căsătorită Bădescu), avocat în București, Antonio Faur, istoric la Universitatea din Oradea, și Flaminia-Dorlietta Faur (1970-2010).  

Referințe: - Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde Ioan Buşiţia…  p. 8, 51, 52, 58, 67, 103; - Enciclopedia istoriografiei româneşti… p. 140; - Mihoc, Blaga, Valenţele emancipării. Blaj, Editura Logos ’94, 2004, p. 86; - Degău, Ioan, Comuna Buntești – Monografie, Editura Abaddaba, Oradea, 2004. p. 342-344.  (I. I. S. S.)

A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ DOREL PIETRĂREANU

         

    Colonelul Dorel Pietrăreanu a încetat din viață la București. A fost un bun prieten al meu (virtual, pentru că, deși mi-am dorit, nu ne-am înâlnit niciodată. Așa a fost să fie...). Am colaborat  cu Dorel, având plăcerea să-i public câteva eseuri pe acest blog, prin anii 2010 - 2012, de altfel, un fel de „prefață” la volumul său Amurgul coloneilor... 

            Doamne, cât e de stupid. Dar așa e în viață...

Bunul Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească! 

Drum bun, Dorel!

IN MEMORIAM DOREL PIETRĂREANU

https://suciusiminfo.blogspot.com/p/tableta-lui-dorel.html

PRIETENI FĂRĂ NUME

Suntem cam stresaţi. În metrou lumea nu mai zâmbeşte, decât foarte rar. Oamenii sunt îngânduraţi şi nu mai observă că afară a venit primăvara, că pomii au înflorit, etc. Toţi sunt preocupaţi de câte ceva. Suntem o generaţie de oameni stresaţi!!?? Ne uităm în jos, nu înainte şi în ochii celorlalţi; toţi suntem prea serioşi şi parcă obosiţi. Ne ducem, zilnic, viaţa pe itinerarul casă-servici-casă-servici-casă. Cineva zicea: „parcă ne naştem obosiţi”!

Oricât de vesel şi de optimist ai fi, când te mişti zilnic în acelaşi cerc, când ai început să realizezi că recunoşti oamenii din metrou sau autobuz, care pleacă sau vin cam la aceleaşi ore ca tine, parcă te-apucă ameţeala sau depresia.

Ne salutăm, ne dăm bineţe, deşi nu ne cunoaştem după nume. Ei sunt pentru mine (aşa cum, probabil, sunt şi eu pentru ei) „prietenii fără nume de la metroul de 06.35”. Ştiu şi când şi cine lipseşte „din formaţia de plecare” de pe peronul „Apărătorii Patriei”, din Cartierul de Sud.

Până nu de mult mai auzeai câte un banc, ori vreo poantă, sau câte vreo întâmplare hazlie din viaţa cuiva. Şi istorisirile se formează în funcţie de numărul staţiilor de parcurs, astfel ca toată lumea să fie la curent. Într-o perioadă, evoluţiile Stelei şi Rapidului în cupele europene începuseră să ne ocupe timpul şi să ne împartă în tabere. Apoi s-a ales praful şi de asta...

Dar lucrurile au luat-o razna, iar taberele s-au delimitat (parcă şi fizic) atunci când lumea a început să vorbească în metrou despre nebunia politică mioritică, fiecare scandal fiind analizat cu patimă pe toate feţele, disecat mai ceva decât o broască în laborator. Scandaluri care agită malurile Dâmboviţei la cote maxime; scandaluri care în istorie vor rămâne (dacă vor rămâne!) ca derizorii, dar care, pe moment, dau cetăţeanului obişnuit, muritorilor de rând ca mine, ca tine, ca noi, o stare de nelinişte, de instabilitate, de nesiguranţă pentru ziua de mâine, ori poimâine. Uneori, nu mai conta care era scandalul analizat, deoarece scandalul avea loc între taberele „din vagonul metroului”, fiecare pretinzând că are dreptate. Fiecare cu adevărul sau dreptatea lui! De vreo două-trei ori, ascultând comentariile şi văzând care era mersul discuţiilor am greşit staţia de coborâre. Lumea nu mai discută decât despre politică şi despre cum să facă bani. Politică şi bani! Sau bani şi politică, nu ştiu exact care este ordinea, dar dominantele astea sunt. Restul sunt detalii tehnice.

Transportul în comun parcă uniformizează gândurile, sentimentele, opţiunile! Cine mai ştie!? Sigur însă, le influenţează. Societatea, sau lumea în general, te face să simţi aşa.

Unii spun că acest exces de preocupare politică din partea cetăţenilor menţine viaţa politică la foc continu, deosebit de necesar în perioada de tranziţie. Dar, să mă ierte Dumnezeu, cât dracu’ mai ţine perioada asta de tranziţie!? Eu, unul, m-am cam săturat... Nu vreau, fireşte, în fiecare zi un spectacol în jurul meu, nu sunt un orgolios. Trăiesc într-o lume reală.

Probabil vreau doar o lume mai frumoasă, mai nuanţată, cu ceva mai multă culoare şi voioşie, vreau o pată de culoare într-o lume incoloră. Vreau o Românie în care scara valorilor să stea în poziţie normală, nu răsturnată, ca acum. Îmi doresc o Românie în care să domnească legea, unde statul de drept nu este considerat o glumă proastă, iar legea să nu fie doar pentru "căţei".

Vreau o ţară mai curată, unde limbajul civilizat şi bunele maniere să ia locul manelelor, miştocăriei şi mitocăniei! Sper într-o Românie normală şi pentru toţi românii; sper într-o ţară în care să conteze ceea ce faci, şi nu cum te numeşti, o ţară care să ne permită să vedem zilnic mai mulţi oameni zâmbind şi împliniţi sufleteşte.

M-aş bucura dacă România ar fi ţara în care oamenii folosesc bunul-simţ ca „abecedar” în comunicarea dintre ei, dacă România ar fi fără oameni indiferenţi, dacă oamenii ar avea puterea de a fi fireşti şi sinceri. Îmi doresc o Românie care ştie să pună preţ pe adevărul adevărat; o Românie în care să fie ascultat omul de rând, cu tot ceea ce are el de spus.

Îmi doresc să fim mândri că suntem români, iar steagul ţării să însemne mai mult decât o pânză uitată pe un catarg... Vreau o Românie în care să fim respectaţi ca persoane şi să nu ni se ofere doar "pâine şi circ"!!! O Românie în care românii să nu se mai bucure că moare capra vecinului. Doresc să nu mai avem motive pentru a spune "păcat de ţara noastră că e locuită".

Îmi doresc o Românie în care fiica mea şi ginerele meu să dorească să rămână, nu să plece în alte ţări să lucreze, iar inteligenţa lor să fie folosită, în primul rând, în ţară. Doresc o Românie în care să nu-mi fie frică că îmbătrânesc.

Furată de stupidele scandaluri, lumea uită să ia în seamă bucuriile fireşti, mărunte chiar, ale vieţii cotidiene.

În rest, e bine.

DAN SEVER (1885 - 1961)

 

DAN, Sever**. Avocat. Ministru. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Cojocna. Deținut politic.

S-a născut la 23 februarie 1885 în familia medicului Ion Dan din Mociu, județul Cluj. A încetat din viaţă în 1961.

Școala elementară o urmează în localitatea natală, după care familia îl trimite pentru 3 ani la Liceul German din Bistrița, pentru ca după alți 3 ani petrecuți la Liceul Piarist din Cluj să ajungă la Liceul românesc greco-catolic din Beiuș, unde își încheie studiile (1904). A urmat studii juridice la Universitatea din Cluj (1904-1909), obținând aici și doctoratul în Științe Politice și Juridice.

Trecând prin toate etapele specifice pentru obținerea dreptului de liberă practică, Sever Dan și-a deschis birou avocațial. În anul 1904 participă la serbările de la Putna, închinate memoriei lui Ștefan cel Mare. Împreună cu studenții români din Regat face o excursie amplă prin Transilvania, iar după doi ani, împreună cu alți colegi ai săi, vor întoarce vizita, ajungând la cursurile lui N. Iorga de la Vălenii de Munte.

Ca student a fost atras și de presă, colaborând cu articole și informații la ziare românești din Transilvania, dar și la Neamul românesc (București) și Ramuri (Craiova) din Vechiul Regat. Această experiență este valorificată și după absolvire, continuând să scrie la diverse publicații. A fost director al publicaţiei Gazeta Transilvaniei (1910), secretar al Comitetului  Executiv al PNR şi conducător al ziarului Românul din Arad (1914). A fost internat în lagărul de la Sopron de către autorităţile maghiare pentru activitatea sa politică (1916).

Revenit acasă în toamna anului 1918, se implică în evenimentele ce au dus la preluarea puterii în circumscripția electorală Cojocna. Românii de aici îl desemnează ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, Consiliul Dirigent îl deleagă ca reprezentant la Ministerul de Finanțe de la București. A participat, în 12 octombrie 1918, la memorabila ședință desfășurată în casa lui Aurel Lazăr, ”în prezența prezidentului Teodor Mihali, Nicolae Ivan, atunci asesor consistorial în Sibiiu, Alexandru Vaida, Aurel Vlad, Sever Dan, Vasile Goldiș, Ioan Suciu, Stefan C. Pop, Ioan Ciordaș și Aurel Lazăr”.

La alegerile din noiembrie 1919 este ales deputat în circumscripția Mociu, iar în 1920 în circumscripția Cojocna. A rămas membru al Partidului Național Român, apoi al Partidului Național Țărănesc, devenind unul dintre oamenii de bază, fiind ales secretar general. În timpul guvernării național-țărăniste ocupă o serie de funcții ministeriale: subsecretar la Ministerul de Finanțe (iunie 1927), în guvernul Știrbey și ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (noiembrie 1928 - noiembrie 1929). În aprilie 1931 a fost numit membru în Consiliul de administrație a Casei autonome a construcțiilor; de asemenea a fost administrator al Băncii Naționale Române (1932-1934). În urma conflictului dintre Iuliu Maniu și Al. Vaida Voevod, cel din urmă își fondează un nou partid, Frontul Românesc (1935). Sever Dan s-a înscris în noua formațiune politică. În timpul regimului carlist devine membru al Frontului Renașterii Naționale, ajungând membru în Consiliul superior, fiind numit deputat și apoi senator în Parlamentul României.

În 15 decembrie 1938 semnează, alături de Iuliu Maniu și alți 48 de fruntași ai PNȚ, Memorandumul românilor din Transilvania, prin care se cerea o schimbare radicală de regim și respectarea principiilor democratice conform hotărârilor de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. A fost membru al Consiliului Superior al Frontului Renaşterii Naţionale (1939) și, în același an, senator.

Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru Sever Dan arestarea și întemnițarea sa la Sighet, de unde este eliberat în iunie 1955, grav bolnav. Constantin C. Giurescu povestește în memoriile sale că Sever Dan a fost bătut de directorul închisorii pentru că a găsit asupra lui o cruce de lemn pe care și-o confecționase singur.

Referințe: - Iancu, Gheorghe,  Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (1918-1920)… p. 36, 298; - 1918 la români. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918. Vol. 7, 8… p. (7) 514, 515.  (8) 197; - Roman R. Ciorogariu, episcopul Orăzii,  Zile trăite, Oradea, Tipografia Diecezană, 1926. p. 68, 144. (I. I.,  S. S.)

LA MULȚI ANI, DANIELA RADA!

 

 

RADA, Daniela-Florina*/**/***.  Profesor. Interpret de muzică populară. S-a născut în 15 februarie 1970 în Beiuș, județul Bihor, fiind cea mai mare dintre frații săi, Eugenia  și Dinu. Anii copilăriei i-a petrecut în satul  Albești, de unde-i provin și  părinții.

A urmat școala primară și gimnazială în Beiuș, în anul 1988 a absolvit Liceul Samuil Vulcan. După absolvire a urmat  Școala Postliceală de Contabilitate, Colegiul Universitar de Institutori din Oradea, iar în 2008 a absolvit Facultatea de Muzică din Oradea.  Activitatea didactică și-a început-o ca și învățătoare. Din 2009 până în prezent este profesor de muzică la Școala Gimnazială Nicolae Popoviciu Beiuș și Școala Gimnazială Miron Pompiliu Ștei.

Activitatea artistică: A debutat ca interpretă la 15 ani, la Beiuș, într-un spectacol al Cenaclului Flacăra condus de poetul Adrian Păunescu. Între anii 1985-1988, 2005-2006 a colaborat cu Ansamblul Casei Armatei din Beiuș, mai apoi cu Ansamblul Casei de Cultură Beiuș, Asociația Avram Iancu Beiuș și  Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Bihor, ca solist vocal sau prezentator. A dus cântecul și portul tradițional pe multe scene ale țării și în străinătate: Micherechi, Ungaria, Festivalul Internațional La fântâna dorului, Șimleu Silvaniei, Festivalul Național Flori de mai, Cluj-Napoca,  Festivalul Național Cântă, cântă, gură scumpă, Beiuș, Varietăți Bihorene, Vetre folclorice, Festivalul Mândru-i cântecu-n Bihor, Oradea,  Festivalul Viorii cu goarnă, Roșia, etc. De asemenea a fost invitată în diverse emisiuni de folclor, alături de mari nume ale folclorului românesc la: Național TV Beiuș, TTV Oradea, TV Sat, TVR 2, TVR Cluj-Napoca, Hora TV, Favorit TV.

“Încă din fragedă copilărie am purtat cu mândrie costumul popular la diferite manifestări artistice organizate de mama mea, Popa Doina, învățătoare în satul natal, Albești. Datorită acestor influențe, posed un puternic sentiment de dragoste și admirație față de tradițiile, datinile, obiceiurile locale, portul țărănesc și dansul popular din zona în care m-am născut. Vocea am moștenit-o de la tatăl meu, Gheorghe, cu care, în serile lungi de iarnă, cântam în duet Cine bate seara la fereastra mea?, el acompaniindu-ne și la clarinet. Mă mândresc că, azi, sunt director adjunct și profesor de muzică la Școala Gimnazială Nicolae Popoviciu Beiuș, de pe băncile căreia, cu ani în urmă, am pornit pe drumul vieții! Cu orice prilej doresc să aduc în actualitate şi să valorific folclorul autentic românesc prin ansamblul de elevi ”Cununița”, pe care-l coordonez, pentru realizarea diverselor activităţi spectacole, festivaluri, concursuri. Toate dorurile mele sunt prezente în titlurile și versurile cântecelor pe care le interpretez cu mare drag publicului: Slobozi, Doamne, glasul meu, Satul meu de lângă munte, Dragu-mi-i cu lume multă, Dragu mi-i în satul meu, Zî cu higheghea p’aici, Cine n-are nici un dor, Cât trudește-o mamă-n lume, Greu îi dealul Măgurii, Joia-n târgul de la Binș etc. Din anul 2018 fac parte din Grupul Binșenițele, alături de alte cinci colege de cântec din Țara Beiușului, dăruind publicului  cântece de suflet: Iacătă-ne binșenițe, Auzit-am, auzit.”

Referințe: - Interviu 16 martie 2020  (S. S.)

GAVRIL HĂDĂREANU (1939 - 2008)

 

HĂDĂREANU, Gavril: Pedagog, om de cultură, publicist. S-a născut în localitatea Ceanu Mare din judeţul Cluj în 13 februarie 1939. A încetat din viață în 24 august 2008.

Şcoala primară şi elementară le urmează în satul natal, iar studiile secundare la Liceul “Mihai Viteazul” din Turda. După absolvire urmează studii superioare la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii din Cluj, obținând licența în Filozofie şi Pedagogie, specializarea secundară Istorie.

La absolvirea studiilor universitare (1967) este repartizat la Şcoala generală din Căbeşti, unde predă în perioada 1967–1968, după care este transferat la Liceul Pedagogic din Beiuş, unde funcţionează până la transferarea abuzivă, în 1975, a şcolii la Oradea, după care activează la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. În 1993 revine, de data aceasta ca director, la reînființatul Liceu Pedagogic “Nicolae Bolcaş” din Beiuş, funcționând până în anul 2001.

Alături de ing. Ion Popa, primarul oraşului, a avut o contribuţie determinantă la readucerea în Beiuş a Liceului Pedagogic. În octombrie 1999 i se acordă gradul didactic de lector universitar și este numit director al Colegiului Universitar de Institutori "Nicolae Bolcaş" (1994-2004), cadru didactic asociat al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Universităţii din Oradea, filiala Beiuş (2005-2007). În perioada  aprilie-septembrie 1991 este inspector general şcolar la Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor. Alături de unii dintre animatorii vieţii culturale locale, în anul 1991 reactivează Despărţământul Beiuş al Astrei, al cărui preşedinte  a fost o lungă perioadă de timp.

La mijlocul anului 2004 se pensionează definitiv din activităţile şcolare, dar rămâne pe mai departe preocupat de cercetarea vieţii cultural-educative a Beiuşului. În anul 1995 a lansat volumul Torţe arzând în Ţara Beiuşului, iar în 2007 studiul monografic 85 de ani de învăţământ pedagogic la Beiuş 1922-2007 (împreună cu prof. dr. Sorin Cuc). Este coautor al monumentalei monografii dedicate Ţării Beiuşului, Beiuşul şi lumea lui (4 volume).

Pentru întreaga sa activitate profesorul şi cercetătorul Gavril Hădăreanu a fost onorat, cu ocazia pensionării, de către Primăria şi Consiliul Local al municipiului Beiuş, cu Diploma de Excelență. Meritele sale deosebite au fost răsplătite la nivel regional cu medalia ”Pro Meritis”, iar activitatea didactică i-a fost recunoscută prin conferirea de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a Diplomei de excelenţă.

Scrieri: - Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi Unirea Transilvaniei cu România.  În:  Îndrumător bisericesc misionar  şi patriotic (Oradea). An. 5, nr. 5, 1988, p. 22-26; - Preocupări ale intelectualităţii beiuşene pe linia promovării culturii populare, în perioada interbelică. În: Grupul de acțiune locală Poarta Transilvaniei, 4 februarie 2008;  - Torţe arzânde în Ţara Beiuşului. Beiuş, Editura Buna Vestire, 1995; - 85 de ani de învățământ pedagogic in Beiuș. Coautor Sorin-Ioan Cuc, Editura Emia, 2007; - Beiușul și lumea lui, coautor, 4 volume, - Țara Beiușului – incursiune etnografică (în coautorat cu Ioan Degău, Editura Primus, 2018.

Referințe: - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde Ioan Buşiţia…  p. 9, 114, 115, 118, 121, 123; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor… p. 341.

(I. I., S. S.)