M-am trezit într-o dimineaţă cu o durere de cap. Era în ajun de anul nou. Am crezut că o să-mi treacă dar se accentua cu fiecare clipă. Am zis că odată cu noul an va fi mai bine. Dar mă urmărea tot timpul, se ţinea ca scaiul de mine. Am zis că timpul o va atenua. Dar ... Până într-o altă dimineaţă când... Mi-am pornit bătrâna Dacie şi am luat-o spre oraş. Surpriză! Semaforul nu mai avea trei culori ci doar una singură- portocaliu. Se circula în viteză, trecea cine putea, când putea, nu se mai respecta nici o regulă. Prioritate aveau doar maşinile portocalii. Dacă aveai o nenorocită de Dacie stăteai în intersecţie până prindeai drumul gol. Şi atunci, cu mare grijă, să nu te lovească altă Dacie amărâtă, te strecurai în trafic. Banii erau şi ei portocalii şi nu-i aveau decât anumiţi oameni, erau nişte bancnote care se procurau foarte greu şi aveau pe ele un chel care se uita strâmb la tine. Toate celelalte bancnote nu erau valabile, trebuind sa fie schimbate la bănci sau case de schimb care aveau sigla portocalie. Accesul în magazine era liber dar nu puteau cumpăra decât cei ce aveau bancnote portocalii. La spitale aveau prioritate cei cu sânge portocaliu. De altfel, oamenii portocalii erau de temut – ocupau toate posturile importante chiar dacă nu erau libere, erau peste tot şi cu greu te puteai feri de ei. În altă zi, omuleţii portocalii, care erau mari cheltuitori, au rămas fără bani şi atunci au pus biruri peste ceilalţi. Toată lumea era revoltată, toţi doreau să schimbe cârmuirea ... Şi au purces cu mic, cu mare, cu tânăr, cu bătrân să se revolte dar, la un moment dat s-au oprit aproape toţi – funcţionau semafoarele portocalii...
Imagine preluata si prelucrata de pe: Orizonturi Româneşti 2010
