joi, 13 mai 2010

Ziua Eroilor la Beiuş




O zi mohorâtă cu rafale de ploaie, coborâtă parcă dintr-o poezie bacoviană. Doar verdele crud al ierbii ne aminteşte că e primăvară. Este prima oară, după mulţi ani, când soarele nu se arată în ziua de Ispas. Vreme tristă cu oameni trişti într-un oraş trist dintr-o ţară tristă… Aşa a debutat ceremonia depunerii de coroane şi jerbe de flori în memoria ostaşilor români şi sovietici care-şi dorm somnul de veci în cimitirul din deal. Ceremonie simplă, puţin grăbită de picăturile dese de ploaie. Te Deum-ul, la fel de ciudat ca şi la Ziua Beiuşului, cu preoţi scindaţi în două tabere, ortodocşii de-o parte şi greco-catolicii şi romano - catolicii de cealaltă, două slujbe trase aproape la indigo de parcă eroii ar  fi căzut pentru două ţări, nu pentru ROMÂNIA, de parca am avea mai mulţi Dumnezei, dezbinare pe faţă între culte sub privirile stupefiate ale asistenţei… 
Ca de obicei, veteranul Ioan Miclo, trecut de 90 de ani ne-a povestit cu emoţie de zilele de luptă de la Stalingrad, de respectul ce trebuie acordat veteranilor şi a încheiat, parafrazându-l pe Mihail Sadoveanu – „Ţara nu se slujeşte cu declaraţii de dragoste…” 
Adrian Domocoş, primarul Beiuşului, într-un discurs clar, scurt şi cursiv a subliniat importanţa cinstirii eroilor neamului, arătând că oricare din militarii României ar fi putut odihni în acest cimitir dacă ar fi fost nevoie – o recunoaştere clară a respectului de care ar trebui să se bucure cel care îmbracă uniforma şi girează îndeplinirea misiunii prin jurământ cu ce are mai de preţ – viaţa sa.
S-au depus coroane şi jerbe de flori la monument şi la mormintele Eroilor.

S-a depus o coroană de flori din partea foştilor colegi la mormântul Eroului Sublocotenent post - mortem  Mihail Anton Samuilă, căzut la datorie pe pământ străin, apărând valorile umanităţii. Alături de aceştia era soţia eroului, Speranţa şi fiul Eduard. M-am uitat în ochii acestui copil şi atunci…

ULTIMUL EROU BEIUŞEAN CĂZUT LA DATORIE

            S-a născut la 9 noiembrie 1968 în Beiuş. Şcoala primară şi studiile secundare le face în localitatea natală. După terminarea studiilor îşi satisface serviciul militar la terminarea căruia se reangajează în armată la U.M. 01334 Beiuş de unde în anul 2001 este transferat la o unitate militară din Oradea. În iulie 2003 se află printre aceia care pleacă voluntar cu un batalionul de români "Lupii negri" în Afghanistan…

MISIUNE SPECIALĂ
(Sursa:Colonel Ion Petrescu – Observatorul Militar nr. 46 / 2003)
Nopţile liderilor civili şi militari din Ministerul Apărării Naţionale au fost extrem de agitate săptămâna trecută – venite una după alta, din Afghanistan – au înnegurat frunţile celor îndrituiţi să supervizeze Repatrierea. Aceea a corpurilor neînsufleţite ale românilor ucişi mişeleşte în deşertul afgan.N-am înţeles, iniţial, de ce, la televiziune, vocea purtătorului de cuvânt al Armatei României, locotenent – colonelul Geleledin Nezir, era devastată de durere. M-a lămurit la telefon, încă marcat de momentul imprevizibil: „Ministrul apărării naţionale a dorit să poposească la familia celui de-al doilea militar ucis în Afghanistan, sublocotenentul post-mortem Samuilă Mihail Anton. Cei care l-au însoţit au fost surprinşi de candoarea fiului eroului - micuţul Eduard – la cei opt ani ai săi, căutându-şi părintele printre purtătorii uniformelor militare, a întrebat: Tati unde este? Era prea mult pentru noi. Ne-au podidit lacrimile”. Un amănunt confirmat în avion de generalul – maior Sergiu Medar, liderul unei structuri militare de elită. Cea văduvită, în câteva zile, de doi tineri care au dovedit, cu preţul vieţii, devotamentul lor excepţional faţă de Tricolor. Faţă de Patrie. Fiind seceraţi doar de gloanţele trase , de la mică distanţă, de un fanatic. 
Aşa cum spuneam mai înainte m-am uitat în ochii acestui copil. Nişte ochi mari, sinceri, nevinovaţi şi trişti. Se uita în van la pământul unde, într-un sicriu sigilat, dormea pe veci tatăl său. Şi m-am întrebat: Pentru ce a murit omul acesta, fostul meu coleg de serviciu Sami? Pentru ce fiul său nu-i mai poate auzi vocea blândă dar fermă? Pentru ce 11000 de români au căzut la Oarba de Mureş? Pentru ce a dat România tributul de sânge la Revoluţia din 1989? Pentru că Armata României este umilită şi batjocorită? Pentru stelele generalului Oprea? Pentru poşetele de mii de euro ale Elenei Udrea? Pentru milioanele de pensionari  la care li se ia şi cenuşa de pe vatră? Pentru spitalele în care intri viu şi ieşi mort? Pentru învăţământul „pus pe chituci” ? Pentru a acoperi hoţia şi incompetenţa? Nici domnitorii fanarioţi nu s-au pretat la un asemenea jaf…  Cred că eroii pe care noi i-am cinstit azi şi care şi-au dat viaţa PENTRU NOI s-ar răsuci în mormânt şi ar spune „Nu! Aceasta nu e România noastră! Unde ne-aţi ascuns România? Cui aţi vândut-o? Ce-aţi făcut cu ea?

Simion Suciu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu