SINGUR ŞI TOTUŞI CU CEILALŢI

Joi, 2 septembrie a plecat dintre noi, fulgerător, Constantin Nenciulescu. Practic, a evadat dintre „Prizonierii soartei”, plecând pe alte tărâmuri, să-şi întâlnească foştii colegi, unii dintre foştii elevi, să stea la o parolă cu Lică Pop sau cu Viorel Horj… Dumnezeu să-i odihnească! Profesor, scriitor, “a rămas pentru mine nu doar profesorul din anii cursurilor elementare şi medii (gimnaziale şi liceale, cum am zice noi azi), începute şi terminate la aceeaşi prestigioasă instituţie de învăţământ, Liceul "Samuil Vulcan" din Beiuş, ci şi o prezenţă extrem de pitorească. Mai mult chiar, în cei dintâi ani când descinsesem din satul de baştină, devenind elev intern, el a fost omul care mi-a dat necesarul sentiment de încredere printre colegii orăşeni, în proporţie majoritară şi cei descinşi de pe traseele judeţului, selecţionaţi parcă în virtutea tendinţei lor autoritare. Fie că erau fii de ţărani din satele de câmpie ( netrecute încă prin infernul colectivizării), fie odrasle de servanţi ai noii puteri, pregătiţi să-şi imite părinţii, ei transformau dormitoarele internatului într-un "teatru de luptă". Nici chiar administratorul liceului, omnipotentul secretar de partid nu reuşea decât în extremis să le curme disputele. Eu, timid şi fragil, cu cordonul ombilical încă ne tăiat de vatra natală, eram un fel de tampon între ei, dar cu preţul unor traume psihice. Veneam dimineaţa la ore, palid şi descumpănit, după agitaţia nocturnă şi apa chioară a micului dejun. Pe de altă parte admirabilii profesori care mai rămăseseră în şcoală aveau origine burgheză şi tremurau la gândul epurării. În consecinţă îşi adaptaseră instrumentarul didactic la nevoile momentului…  Ei bine, în acel moment a apărut  (nu se ştie de unde) Constantin Nenciulescu. Unii spun că ar fi descins de prin Regat. Nu eram în stare, pe vremea aceea,  să fac distincţie între oameni pe criteriul apartenenţei geografice… Dar apariţia insolitului profesor (foarte tânăr pe atunci) a produs în clasa noastră o relaxare, în sensul cel mai bun al cuvântului. Normele didactice tabuizate sufereau o corecţie. Crisparea, încrâncenarea de pe feţele multor profesori (consecinţă, poate, şi a fragilei lor condiţii în şcoală) şi-au găsit contrapunctul în figura jovială  a noului venit. Vorbea cu un accent neobişnuit pentru noi şi ne plăceau mult divagaţiile lui pe teme inventate ad-hoc. N-aş putea spune că avea o manie confabulatorie, dar iubea naraţiunea, picanteria şi anecdoticul. Ele mergeau până la suprimarea relaţiei "academice", acreditate, între elev şi dascăl. Ba chiar produceau scenarii amuzante, în care elevii erau scoşi îân grupuri la răspuns şi aliniaţi la tablă. Li se spunea, din capul locului, că n-au nici o şansă să iasă din cuantumul notelor anticipate, conform pregătirii fiecăruia. Zicea, aşadar, întorcând filele catalogului, nu neapărat în ordinea alfabetică: - "Să iasă la tablă… "Urma nominalizarea elevilor, citiţi uneori tendenţios) cu accente amuzante. După care venea verdictul aprioric al examinatorului:- "Astăzi am de gând să dau două note de 2, patru de 3 şi una de 4"!. Fireşte, pe atunci notele erau de la 1-5. Nu se supăra când scenariul îi era dejucat şi nici când, în semn de revanşă îi erau puse la cale farse de câţiva elevi insolenţi. Mult mai târziu aveam să aflu că toate aceste propensiuni reprezentau consecinţa unei alte vocaţii, nu neapărat pedagogică, ci scriitoriceşti. Ea avea să se materializeze într-un număr de 7 cărţi, proză şi versuri. Iată-le: - 101 Epigrame. Beiuş, UPB, 1993 (Colecţia "Scorpion"); - Jocuri de lumină. Versuri, cugetări, epigrame. Beiuş, Editura Buna Vestire, 1997; - Prizonierii soartei. Roman. Vol. 1. Beiuş, Editura Buna Vestire, 1999; - Mărturisirea vrăjitoarei. Roman. Vol. 2. Beiuş, Editura Buna Vestire, 2000; - Vis şi imagine. Versuri. Beiuş, Editura Buna Vestire, 2001; - Evadarea. Roman. Vol. 3. Beiuş, Editura Buna Vestire, 2001… "  Viorel Horj - Singur şi totuşi cu ceilalţi  (În:  Luna Cinstirii – Beiuş, An. 9, aprilie 2002, p. 6.)