sâmbătă, 1 februarie 2014

ETERNUL ȘI OMNIPREZENTUL CARAGIALE

"Sunt vechi, domnule!" (I.L. Caragiale)


Sal'tare, națiune!

Azi se împlinesc 162 de ani de la nașterea lui Ioan Luca Caragiale. Mai bine de-un secol și jumătate. Azi o să încerc, pentru cititorii de seară, să ilustrez oarecum felul în care l-am respectat și îl respectam noi pe I.L. Caragiale. De la mine, ”Tot respectul meu, monșer Iancu. Parol”.

La aniversarea de 100 de ani, nu știu cum a fost ( „De unde pot pentru ca sa stiu eu?... Nu stiu!" ) că nu eram pe lume în vremea aia, dar am aflat că Ioan Luca Caragiale era sărbătorit sub amenințarea unui război ce ar putea fi declanșat de ”putredul imperialism” - ”Astăzi, cînd imperialismul americano-englez se dedă la cele mai monstruoase aţâţări şi pregătiri în vederea unui război mondial, astăzi când acelaşi imperialism nu se sfieşte să comită cele mai monstruoase crime în Malaya, în Vietnam, azi cînd capitalismul îşi simte pământul fugindu-i de sub picioare, masca sub care îşi ascundea chipul i se clatină tot mai tare." ( Dilema Veche )
Sau sub semnul lui Stalin - ”1952. Stalin este încă în viaţă. Cu încuviinţarea lui discretă, Gheorghe Gheorghiu-Dej organizează debarcarea unor rivali politici, adepţi ai metodelor dure, care îl stânjenesc de multă vreme: Vasile Luca, Ana Pauker, Teohari Georgescu. înlăturarea lor de pe scena vieţii politice nu este urmată însă, cum se spera, de un "dezgheţ". Dimpotrivă. Secretarul general al partidului comunist din România, autoproclamat peste noapte şi prim-ministru, îşi demonstrează în continuare cu şi mai mult zel stalinismul, pentru a-şi apăra poziţia”.( România Literară )
Și totuși, cumva s-a sărbătorit - ”În 1952, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, au avut loc, în întreaga ţară, ample manifestări omagiale. Tînăra „Republică Populară Română“, condusă de regimul „democrat-popular“, va folosi cu mult succes opera lui Caragiale, în special comedia O scrisoare pierdută, ca material propagandistic în demascarea racilelor regimului „burghezo-moşieresc“. O veritabilă antiteză, chipurile, cu „democraţia“ alegerilor desfăşurate sub conducerea „clasei muncitoare“, aşa cum au debutat acestea la 19 noiembrie 1946, când „experienţa“ venită de la Răsărit,  împreună cu „sovietskaia armia“ au deschis noi orizonturi de „pace şi de progres“ (tătucul Stalin încă nu murise).  ( Observator Cultural )

În 1952, comunei natale a scriitorului i s-a dat numele de
 „I.L. Caragiale“            
De asemenea, în acel an, multe străzi ale orașelor României, ba chiar comuna Haimanale (jud. Prahova) au primit o nouă denumire - I.L. Caragiale.
Culmea ironiei, cu șase ani mai devreme, în 1946, cei ce organizaseră sărbătorirea Centenarului  Caragiale, comuniştii, tocmai furaseră alegerile şi au schimbaseră rezultatul votului, dovedind temeinica înțelegere și punere în practică a celor criticate de Caragiale. Mă mir cât de repede, reprezentanții noii puteri, au ”pus botul” la ”putregaiul” pe care-l criticau și detestau atât de mult.
 Dar cine sunt eu, să-i critic? Că eu nici nu eram pe lume, pe vremea aia. Dar sunt astăzi și constat că de peste un secol nu s-a schimbat mai nimic. Curat murdar, coane Petru Groza!

 Pe vremea când se împlineau 150 de ani (zic împlineau pentru că azi nimeni nu-l mai sărbătorește, pe de-o parte el fiind omniprezent în societatea românească și pe de altă parte nimeni nu-i curios cine a fost nea' Iancu și cu ce s-a ocupat ) Academia Română a declarat ”2002 - Anul Caragiale”. BNR a emis moneda 150 ANI DE LA NASTEREA LUI ION LUCA CARAGIALE, cu valoare de 5000 lei. Tot în anul 2002, bustul lui Caragiale, din str. Maria Rosseti a fost mutat  în fața Teatrului Național din București. Dar din păcate nu a stat prea mult acolo...
Statuia în str. M. Rosetti
( În 1952, Ministerul Culturii a comandat un monument de 3 metri lui Baraschi. Lucrarea a așteptat aproape o lună de zile, după care o comisie ideologică și de partid a aprobat-o”. 
Cert este că statuia a zăcut ani întregi într-o curte de pe malul Dâmboviței, până când scriitorul Marin Preda, directorul Editurii Cartea Românească, a aflat despre existența ei. Fiind un mare admirator al lui Caragiale, acesta a mutat statuia în curtea editurii, fără să facă vreun demers oficial. Statuia a stat de atunci pe pământ, într-un colț al curții editurii. 
După 1990, când Uniunea Scriitorilor din România a retrocedat proprietarilor imobilul în care funcționase editura „Cartea Românească”, statuia lui I.L. Caragiale fost preluată de Primăria Capitalei, care a instalat-o în dreptul casei în care a locuit Caragiale, pe strada Maria Rosetti. 
A stat acolo până în 2002, an declarat oficial „Anul Caragiale” (150 de ani de la moartea scriitorului), când Dinu Săraru, care era director al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, fără nici o aprobare a Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, a dispus ca statuia să fie luată de pe soclul ei, de pe strada Maria Rosetti, și să fie amplasată în fața teatrului pe care îl conducea.

Statuia in fața
Teatrului Național
Monumentul era clasat la categoria B, adică era un monument istoric de importanță locală, iar schimbarea amplasamentului nu se putea face decât cu avizul Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice sau al Comisiei Regionale a Monumentelor Istorice. Fără un astfel de aviz mutarea intră sub incidența Codului Penal.[4] Deși acțiunea a stârnit scandal, statuia a rămas pe loc. În 2004, Dinu Săraru și-a dat demisia de la conducerea Teatrului Național. Doi ani mai târziu, în 2006, statuia lui Caragiale a fost mutată din nou pe soclul său din strada Maria Rosetti. (Wikipedia)  
Numai lui Caragiale i se putea întâmpla așa ceva. Și, categoric, numai în România. Curat murdar!

2012 - I.L Caragiale a fost alături de protestatarii din Piața Universității. Despre asta nu fac prea multă vorbire ca parcă a fost ieri și cred că mulți români țin minte acele zile. Azi, mai mult ca oricând, Caragiale este printre noi prin fițele și prostia contemporană. 
”La bulivar, monșer!”

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu