MIRCEA CIUHANDU. PICTOR. MUZICIAN. LA MULȚI ANI!

CIUHANDU, Mircea (nume de scenă Ciuhi Tobarul). S-a născut în 28 octombrie 1953 în  Beiuș.

„Am terminat, la Cluj, Artele Plastice („Ion Andreescu”), așadar sunt pictor, dar în aceași măsură și baterist (tobar – așa se exprimau la Cluj ”trupiștii” mari).

Am avut ocazia să bat la tobe în multe Cluburi alături de Iuliu Merca (Semnal M), ”Experimental Q”, etc, etc, cum veneam cu pălincă și cârnați de acasă, primeam loc la tobe. Așa am acumulat multă experiență, pe altă parte a fost extraordinar să dau mâna, să vorbesc personal cu cei ”MARI” de la ROMANTICII, MONDIAL, PROGRESIV TM, SFINX, PHOENIX, METROPOL, Vali Sterian și alții.

Dar să nu uit tema dată, adică ”FANFARA din Beiuș”. Apărea la mai toate evenimentele din Beiușul adevărat PATRIARHAL, nedevorat de nesătuii actuali. Copil fiind  eram fascinat, dar și speriat de sunetele alămurilor.

Primul contact (cu muzica) să spun așa, a fost pe la 16 ani, când geamurile Casei de Cultură (actualul Muzeu) erau deschise, iar băieții repetau anumite piese pentru un spectacol. Îmi amintesc, că într-o pauză am avut curajul (nu era nimeni în sală) să mă apropii și să ating tobele casei de cultură, imediat am fost alungat de toboșarul de atunci, nu m-am supărat. Deja știam o treabă, eram la curent cu ”valul beat” ascultând piese transmise de Radio Budapesta, așadar băteam pe genunchi, pe cartoane, pe tot ce apucam și în scurt timp mi-am dat seama ce face diferența dintre un toboșar care ascultă multă muzică bună și un diletant care se făcea că bate în tobe fără să știe pentru ce.

După un timp, tot prin geamurile Casei de cultură, am auzit de chitară electrică, am văzut ce era de văzut. Întâmplarea a făcut o ”gaură” - în trupă erau Pali Roman – voce / bass; Gyuri Grecu - chitară armonie, dar nu era toboșar. La început nu am fost primit bine, dar ca din senin a apărut Rozi – Sadu Oros, care deja lucra mai bine la chitară. Colac peste pupăză apare și ”Găvrocu”[1] – Nelu Gavra, voce / chitară – idolul fetelor, așa au apărut ”Luceferii”. Ani de zile nr. 1 pe toată zona Beiușului, seri de dans, baluri, revelioane. Din cauza unor evenimente nedorite (mutarea lui Roman din Beiuș, decesul lui Gyuri Grecu) am rămas în trio: Ciuhi / Rozi / Gavra. Tot ca din senin a apărut Vasile Gale zis ”Lică” aducând un stil și un suflu nou, cânta vocal, chitară solo–bass, saxofon, clarinet, flaut, clape. Avenit și noua titulatură a trupei pe care mi-o asum ”SIMBOL”. Trupa chiar a devenit simbol mai ales după ce am primit întăriri respectiv Pereş Doru, chitară armonie și bass și ”ȘEFU”, acesta fiind Cpt. Zoli Boldiș, un om deosebit; liniștit, tranșant, talentat, se putea aborda orice gen muzical cu dânsul. Încetul cu încetul am ajuns să fim cei mai căutați din zonă.

Trebuie să amintesc capodopera muzicii rock Beiușene ”Porumbelul păcii” compus și cântat de ”Lică”. Piesa durează 15 minute, fiecare instrumentist având partea lui de solo. Înregistrarea din spectacol încă se află în posesia subsemnatului.

Am colaborat cu COOP Muncitorul, în clubul lor am avut un sediu unde am putut repeta. Inima (organizatorul, coordonatorul) activităților de la Muncitorul a fost dl. Costel Sava - era un om cu o putere și dedicație incredibilă: instrumentist, vocalist, compozitor. Lui îi mulțumesc pentru  multe momente care s-au întins pe ani de zile, începând cu prima noapte când, la ora două, m-a scos din pat și m-a așezat la tobe la o nuntă.

Vremea a trecut și trece, noi odată cu ea. A venit revoluția, după care drumurile ni s-au despărțit. Au venit manelele, orgile performante, cu tobe cu tot.

Am mai activat câţiva ani cu o trupă bună de rock din Ștei, ”Ultimul Capitol” (titulatură care îmi aparține), și ei pe rând câte unul, câte unul s-au retras din viață, rămânând numai Horia Sălăjan un chitarist de excepție.

Am mai activat câţiva ani, cu trupa ”Union”, niște băieți simpatici, cu priză bună la public.

După 33 de ani de activitate pe ”SCENĂ” m-am retras definitiv, acum mânuiesc pensulele în loc de bețe.

Salut pe toți cei care ne-au iubit și admirat.

Epilog: tobele pe care le vedeți în poze, le-am cumpărat în loc de mobilă (din banii de nuntă), mulțumită înțelegerii soției mele Mihaela!”

 

---

[1] Eram în clasa a X-a, într-o tabără de premilitărie la Beiuș. Aproape în fiecare seară, cât am stat în tabără, la seara de dans cântau „Luceferii”. A fost o experiență formidabilă – cântau repertoriu românesc și internațional, dar cântau superb. Și aveau instrumente și efecte care m-au uimit – Simion Suciu.

TEODOR GOINA (1925-?)

 

GOINA, Teodor**. Chimist. Profesor universitar dr. ing. S-a născut în 28 octombrie 1925, în comuna Budureasa, județul Bihor.

A urmat Școala Primară Budureasa, apoi Şcoala Normală de Învăţători (1937-40), Liceul „Samuil Vulcan”, Beiuş în perioada 1940-45, și Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, Facultatea de Chimie (1945-49). În paralel  urmează la Universitatea din Bucureşti, Facultatea  de Farmacie. În 1961 obține doctoratul cu teza: Studiul compușilor chelatici ai aluminiului.

Activitate profesională: preparator universitar, ulterior asistent universitar la Facultatea de Chimie Cluj (1962); conf. universitar (1962); prof. universitar, IMF Târgu Mureș (1988). Sub îndrumarea sa au fost elaborate mai multe lucrări de diplomă. Activitate ştiinţifică: cercetări fizico-chimice asupra compușilor chelatici ai unor cationi metalici cu hidroxiacizi, tioacizi, polioli, aminoacizi.

Autor şi coautor a 35 de studii şi articole publicate în diferite reviste de specialitate: ”Studia Universitatis Babeş-Bolyai” Cluj, ”Chemia” (1965, 1968); ”Studii şi Cercetări de Chimie” (1965); ”Revista medicală” (1966, 1968-79, 1982-89); ”Revue Roumaine de Chimie” (1967, 1970-71); ”Revista de Chimie” (1974);

”Farmacia” (1976, 1978); ”Revista medicală”, Târgu Mureș (1977). Coautor a 4 contracte de cercetare şi o invenție.

Specializări: Cehoslovacia (1965); Franţa (1975); Germania (1978); Ungaria (1996); Bucureşti (1970).

Distincții: „Steaua Republicii Socialiste România”, cls. a IV-a; „Steaua Republicii Socialiste România”, cls. a V-a.

Lucrări publicate: - Studiul compușilor chelatici ai aluminiului, teza de doctorat. – Cluj: UBB, 1961; - Chimie anorganică, Târgu Mureș, IMF, 1965; –Partea 1; Partea 2: Nemetale. – 1968; Partea 3: Metale – 1970; - Orientarea în cercetarea ştiinţifică, curs, –Târgu Mureș, IMF, 1987.

- în colaborare: - Chimie anorganică / I. Grecu, T. Goina, Bucureşti, EDP, 1982.

Referiri: Todea, Ana, Fulop, Maria, Avram, Monica, Oameni de știință mureșeni, Tipografia Mediaprint, Târgu Mureș, 2004, p. 173-174.  (SS)

ARISTIDE LECA (1867 - 1926)

LECA, Aristide***.  General de brigadă.  Comandantul Diviziei I Vânători, cu reședința în Beiuș, în perioada 1919-1921. S-a născut la 27 octombrie 1867. A încetat din viaţă în 13 octombrie 1926.

Viitorul general şi-a început cariera militară la 8 ianuarie 1886, înrolându-se voluntar, ca simplu soldat, la vârsta de 18 ani. La 12 mai 1890 a devenit elev al Şcolii militare de infanterie şi cavalerie, pe care a absolvit-o doi ani mai târziu. Grade militare: sublocotenent (30 august 1892), locotenent (1 aprilie 1896), căpitan (10 mai 1903), maior (10 mai 1910), locotenent-colonel (1 aprilie 1914), colonel (1 iulie 1916) şi general de brigadă (1 septembrie 1917). În anii premergători Primului Război Mondial a fost şeful statului-major al Diviziei 5 Infanterie (de la 28 noiembrie 1910) şi a condus Biroul IV Operaţii din cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major (de la 11 aprilie 1911). În anii 1912-1914 a fost profesor la Şcoala Superioară de Război, unde, alături de locotenent-colonelul Nicolae Rujinschi, a predat cursul de topografie. La 1 aprilie 1914 a devenit comandant al Batalionului 4 Vânători din Iaşi, iar peste exact doi ani, la 1 aprilie 1916, a preluat comanda Regimentului 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”, cantonat la Botoşani. Cu acest regiment, colonelul Aristide Leca a participat la luptele duse în Carpaţii Orientali de Armata de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan. La 5 octombrie 1916 a preluat conducerea Brigăzii 13 Infanterie, pe care a condus-o până la 1 decembrie 1916. În cursul lunii noiembrie 1916, timp de aproape două săptămâni, a comandat, cu titlu provizoriu, Divizia 7 Infanterie. În perioada 10-20 decembrie 1916, Aristide Leca s-a aflat la dispoziţia Grupului Apărării Dunării „pentru reorganizare”. La 20 decembrie 1916 a fost numit șef al statului-major al Corpului 5 Armată, În această calitate a deținut un rol important în cadrul Bătăliei de la Mărășești (24 iulie-3 septembrie 1916), în conducerea acțiunilor de luptă ale diviziilor din compunerea corpului (9, 10 şi 13 Infanterie), care au avut o contribuție de prim ordin la marea victorie asupra Armatei a 9-a germane conduse de feldmareșalul August von Mackensen, „spărgătorul de fronturi”. Între 10 şi 22 ianuarie 1918, Alexandru Leca a deținut comanda Brigăzii 7 Infanterie din cadrul Diviziei 4 din compunerea Corpului 3 Armată/Armata 1. La 22 ianuarie 1918 este numit comandant al Diviziei 2 Vânători, subordonată direct Marelui Cartier General. Totodată de la 25 martie până la 1 iunie 1918 a îndeplinit şi funcția de inspector general al centrelor de recruți „care depindeau direct de Marele Cartier General”. La 1 iunie 1918 a preluat comanda Brigăzii 16 Infanterie, pe care a comandat-o până la 12 noiembrie 1918. Aşa cum se consemna în foaia calificativă, această perioadă s-a caracterizat astfel: lunile iunie şi iulie 1918 au fost „o epocă de demobilizare a trupelor şi de punere a întregului material în bună stare”. August, septembrie şi octombrie (până la 24 octombrie) 1918 a fost „o epocă de concedii pentru munci agricole şi pentru aprovizionarea trupelor cu cele necesare pe anul următor, precum şi cu oarecare timp pentru revederea şi menținerea instrucției individuale pentru ofițeri şi trupă”. Tot în perioada iunie-noiembrie 1918 generalul Leca a îndeplinit şi funcția de comandant militar al județului Botoşani. De la 24 octombrie la 12 noiembrie 1918, generalul Aristide Leca a luat parte cu Brigada 16 Infanterie, în cadrul Diviziei 8 Infanterie, la eliberarea Bucovinei. Generalul Iacob Zadic, comandantul Divizie 8 Infanterie aprecia astfel activitatea generalului Leca în această perioadă: „În acest timp, deosebit de comanda brigăzii sale, Domnia Sa a mai îndeplinit şi funcția de comandant al unei regiuni din Bucovina (un sector compus din 4 județe) pentru a supraveghea şi menține ordinea şi siguranța în această regiune. În toate aceste atribuțiuni, generalul Leca şi-a îndeplinit îndatoririle cu o competență desăvârșită şi în condițiile cele mai bune. Ca comandant de brigadă şi-a luat unitatea repede în mână, a dovedit cunoștințe militare superioare şi o aptitudine deosebită în conducerea ofițerilor şi trupei. A organizat programele necesare pentru instrucția lor, foarte bine întocmite; nu a avut însă posibilitatea de a le aplica întrucât concediile pentru muncă şi răspândirea trupei pentru asigurarea aprovizionărilor nu au dat răgazul de a putea aduna trupa în cazarmă. Ca comandant al unei regiuni din Bucovina, însărcinat cu menținerea ordinii şi a liniștii, cu stabilirea bunelor raporturi între populația bucovineană şi trupe, pentru redeșteptarea sentimentelor naționale a lucrat cu râvnă şi cu un patriotism desăvârșit”. La 12 noiembrie 1918, generalul Aristide Leca a fost numit comandant al Diviziei 1 Vânători, mare unitate cu care a participat la luptele pentru eliberarea Transilvaniei. Într-un raport special, din 16 aprilie 1920, al comandantului trupelor din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, privind înaintarea lui Aristide Leca la gradul de general de divizie, se consemna: „Primind însărcinarea de a ocupa cu divizia sa regiunea cea mai ungurească a Transilvaniei, s-a achitat într-un mod desăvârșit de această însărcinare, izbutind să mențină liniștea netulburată şi, în același timp, reușind să echipeze, să hrănească şi să instruiască trupa în cele mai bune condițiuni. În timpul primei ofensive contra ungurilor, care a avut loc între 22 aprilie şi 5 mai 1919, a luat parte la luptele de la Kis Jeno până la Tisa, iar în timpul celei de-a doua ofensive a luat parte la toate luptele ce s-au dat până la ocuparea Budapestei. După ocuparea Budapestei, Divizia 1 Vânători a rămas ca trupă de ocupație a teritoriului ungar din dreapta Tisei, până când acest teritoriu a fost evacuat. În toate luptele la care a luat parte cu divizia, generalul Leca a dovedit că este un ofițer bine pregătit pentru conducerea unităților mari, iar în timpul cât divizia a ocupat teritoriul ungar, trupele diviziei s-au prezenta în cele mai bune condiții de disciplină, instrucție şi serviciu, grație energiei şi controlului exercitat de generalul Leca”. Prin Înaltul Decret Regal nr. 159 din 2 ianuarie 1920, generalul Aristide Leca a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru energia şi priceperea cu care a condus trupele Diviziei 1 Vânători în luptele de la Segvar, Zentes, Misdzent şi Homedzo, Vasarhely din iulie 1919, înfrângând trupele ungare, pe care le-a împins pe malul stâng al râului Tisa”. La 1 iulie 1923 generalul Aristide Leca a fost numit comandant al nou-înființatei Divizii 1 Vânători de Munte, iar la 1 octombrie 1924 a fost numit comandant al Diviziei 2 Vânători de Munte. Totuşi, generalul Aristide Leca nu a fost înaintat la gradul de general de divizie din cauza unor disensiuni avute în anul 1921 cu generalul Nicolae Petala (pronunțat [petalá], din greacă, Petalas - „Fierar, Faur”), care comanda Corpul 6 Armată, în a cărui compunere se afla Divizia 1 Vânători. Acesta îi reproșa generalului Leca atitudinea îngăduitoare față de unele acte de indisciplină ale militarilor din subordine. Deși în anii următori, toți superiorii ierarhici ai generalului Leca (inclusiv principele-moștenitor Carol, în calitate de comandant al Corpului Vânătorilor de Munte) îl recomandau stăruitor pentru avansarea la gradul de general de brigadă, generalul Petala, în calitate de inspector general de armată, se opunea acestei avansări.

Referiri: - Avram, Valeriu, Drăghici, Lucian, Pătrașcu Gabriel-George, Rîșnoveanu, Ion, Războiul de Întregire (1916-1919) Comandanți militari români, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2016, p. 108-110;  - Papp, Petru E., Din trecutul Beiușului, Librărie și Tipografie ”Doina”, Beiuș, 1928, p. 260. (S. S.)

  

GAVRIL POPA, PROTOPOP DE BEIUȘ. LA MULȚI ANI!

 

POPA, Gavril ***.   Preot. Protopop de Beiuș. S-a născut în 27 octombrie 1957, în localitatea Lunca, județul Bihor.

După cursurile elementare din localitatea natală, și-a continuat studiile la Seminarul Teologic din Cluj. A urmat studii superioare teologice la Institutul Teologic (cu grad universitar) din Sibiu, încheiate în anul 1982.

A fost hirotonit preot în localitatea natală. Pe lângă împlinirea îndatoririlor sale duhovnicești a construit o biserică în cătunul Ursești. Cu sprijinul profesorului de arte plastice Avram Popa, fiu al satului, a împodobit cu diferite scene și decorații, în tehnica ”sgrafitto” [1] , și cinci mozaicuri exterioare, biserica din Lunca. Tot în exterior au fost amplasate 14 mezoreliefuri circulare reprezentând sfinți și personalități importante ale Ardealului și Țării Românești.

În memoria martirilor Țării Beiușului, ai neamului românesc, lideri politici ai românilor din Țara Beiușului, Ioan Ciordaș, Nicolae Bolcaș și Nicolae Bogdan, asasinați în localitatea Lunca, în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919 de hoardele armate secuiești, a fost ridicată o carieră și a unor evenimente mari și mari. opresiunile ce au urmat din partea ocupanților unguri.

Preotul Gavril Popa a sprijinit organizarea și desfășurarea activității culturale din localitate. A fost membru al corului orădean „Camerata Felix”, la multe repetiții se deplasa săptămânal.

În anul 1991 a fost ales protopop al Beiușului, calitate în care, pe lângă cele cerute de calitate oficială, alături de prof. Gavril Hădăreanu, are o deosebită contribuție la înființarea în Beiuș, pe lângă Liceul Pedagogic „Nicolae Bolcaș”, a unui seminar teologic, al fiecărui profesor și conducător a fost. Este de menționat că aici a fondat o formație corală, „Inocenții”, cu care a obținut rezultate deosebite, concertând în Germania și Ungaria. Pe lângă protopopiat organizează cursuri de pregătire a cântăreților bisericești. În anul 1992 a înființat societatea Pro Ortodoxia Beiuș SRL, în cadrul căreia a organizat Editura și Tipografia „Buna Vestire”. Participă la viața culturală a orașului, fiind prezent cu referire și comunicări cu corul seminarului, pe care la adresat. A luat inițiativa fondării și tipăririi acestei ediții a revistei Buna Vestire, în care a publicat un număr de număr. Ca semn al deosebitei aprecieri de care sa bucurat, beiușenii îl aleg consilier (independent) în consiliul local Beiuș. Pentru activitatea depusă, a fost răsplătit cu înalte distincții bisericești.

În anul 2000 pleacă în Italia, unde, după transferul cărții sale canonice, a intrat sub autoritatea PS Siluan, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, cu sediul la Roma din anul 2008. În Italia a contribuit la organizarea noii Episcopii, din punctul de vedere al administrației bisericești. A ocupat mai multe funcții, în prezent fiind secretar eparhial cu competențe pentru Cancelaria Eparhială. În anul 2011 a înființat parohia ”Sfânta Muceniță Cecilia” din orașul Ardea, provincia Roma, regiunea Lazio unde slujește și în prezent. În anul 2013 a înfințat formația corală ”Sf. Roman Melodul” a Episcopiei Italie, cu care a susținut multe concerte în Roma și împrejurări, iar în anul 2019 a câștigat locul III la un prestigios festival de muzică sacră.

În anul 2019 a publicat cartea Mărturiile Bisericii din Lunca , la Editura ”Buna Vestire” din Beiuș.

Referiri : - Interviu cu pr. Gavril Popa , 19 august 2021.   (I. D)

 

---

[1] Termenul sgraffito provine din cuvântul italian ”sgraffire”, care înseamnă (literal) „să zgârie”. Tehnica implică zgârierea printr-un strat de vopsea încă umedă pentru a descoperi ceea ce este dedesubt, indiferent dacă este vorba despre un strat uscat de vopsea sau de pânză / hârtie albă.

MIHAI CIURDARIU (1845 - 1921)

 

Mihai Ciurdariu, pe scaun, și fiul său, Ioan Ciordaș

CIURDARIU, Mihai ****. S-a născut în 5 iulie 1845 la Cihei, județul Bihor. A încetat din viața în 26 octombrie 1921. Făcea parte din familia Giurgeștilor, negustori de vite veniți din Ardeal (adică din sudul Transilvaniei), Ciurdariu fiind porecla lor (de multe ori la Doba  trebuie să semneze numele maghiarizat, „Csordas”, în istoriografie, pentru a se întâlni numele.   

A absolvit liceul la Oradea în 1868. A urmat apoi Seminarul în absolvit în localitate, absolvind 1872. S-a căsătorit cu Emilia Fărcaş de Péterfalva (1855-1927, Cluj), fiica parohului din Rogoz, Alexandru Fărcaş, descendent al unei familii vechi preoţeşti şi cu părţi. Mihai Ciurdariu a fost hirotonit în 20 octombrie 1872. După hirotonire, până în 1878, a administrat parohia bihoreană Betfia. În această localitate sa născut în 1877 viitorul avocat, martirul Ioan Ciordaş. A doua parohie în care a slujit a fost Sfârnaş, întâi ca administrator parohial, până în 1883, apoi ca paroh. În 1884 a trecut examenul prosinodal. În anii slujirii la Sfârnaş a fost şi vice arhidiacon al districtului bisericesc Barcău (protopop), precum şi inspector al şcolilor confesionale greco-catolice. Din 1892 a venit în parohia Doba. Din 1897 a ocupat şi funcţia de vice-arhidiacon al districtului Sătmar, protopop al locurilor de fapt, iar din 1900 a fost asesor consistorial. Sa remarcat ca unul dintre cei mai activi membri ai Despărţământului Sătmar-Ugocea al „Astrei”. În 1911, pentru că a îndemnat sătenii din Doba să-și dea copiilor la școala confesională (greco-catolică, deci românească) și nu la cea de stat, precum și pentru că a cerut poporenilor să cumpere calendare (almanahuri) românești, a fost acuzat că a fost comis crimă de „trădare a patriei” . Sa pornit o campanie împotriva lui, susținută de ziarele maghiare sătmărene Szamos și Szatmárnémeti.. A fost apărat cu străşnicie de însuşi fiul său, av. Ioan Ciordaş, în 7 august 1911 Tribunalul sătmărean achitându-l, sub admiraţia asistenţei, formată mai mult din maghiari. Pentru patriotismul dovedit a avut mult de suferit: nenumărate șicane, amenzi și chiar întemnițare. Astfel, Tabla din Seghedin la condamnat la 3 luni închisoare pentru agitație; singurul motiv a fost însă acela a cutezat să-i îndemne pe credincioși a se ruga întotdeauna în limba maicii lor. În 14 aprilie 1913, vicarul Jaczkovics şi-a făcut apariţia la Doba, însoţit de 16 jandarmi. Părintele spovedea în biserică, o mulţime de credincioşi aşteptându-şi rândul la mărturisire. Aceştia l-au oprit pe vicarul Hajdudorogului să pătrundă în biserică. Şapte tineri i-au dezarmat pe jandarmi, depunându-le armele în faţa prim-pretorului, aflat şi el acolo. A urmat un nou proces, desfășurat tot la Satu Mare, în urma după părintele Ciurdariu a fost condamnat la 3 luni de închisoare. A executat pedeapsa între 25 aprilie-25 iulie 1913. După ispăşirea pedepsei, a fost aşteptat de jandarmi în gara Ghilvaci, dar şi mulţimea credincioşilor din Doba, care l-au luat cu forţa de sub escortă şi l-au dus acasă unde zi şi noapte l-au păzit. A protestat cu vehemenţă împotriva alipirii unor parohii greco-catolice româneşti sătmărene la Episcopia de Hajdudorog. În 20 august 1912 s-a desfăşurat în Doba o adunare de protest, onorată de prezenţa patriotului Ştefan Cicio-Pop. În 5 martie 1913, părintele Ciurdariu a participat la şedinţa comisiei de 50 de membri aleşi la Alba Iulia, tot ca o măsură de organizare a luptei contra hotărârii samavolnice de alipire.

Unul dintre cei 7 copii din familia Ciurdariu, avocatul Ioan Ciordaș, a plătit mai vârtos patriotismul moștenit de la tatăl său, fiind ucis de către bandele secuiești în 1919. Ceilalți copii ai familii Ciurdariu au fost: Augustin (n. 1879, fost prefect de Bihor și notar public la Satu Mare, Valeria, Eleonora (profesoară, căsătorită cu prof. univ. dr. Raul Rudolph Milleker. La Doba a mai văzut lumina zilei în familia Ciurdariu o fiică, deși părinții aveau vârsta destul de înaintată, Elena Salustia, născută în 1897, care nu a trăit decât 5 luni. Din noiembrie 1917 familia Ciurdariu a părăsit parohia Doba, mutându-se în împrejurimile Beiuşului, la Pocola, aproape de locurile de băştină. Părintele Mihai făcea parte în acest an din Consistoriul Episcopiei de Oradea, deținând și titlul de vice-arhidiacon emerit. Sa stins în anul 1921, la 76 de ani, din care 50 de preoţie. Soția sa a mai trăit câțiva ani, până în anul 1927, când a repausat la Cluj.

Referiri : - Câmpean, Viorel, Oameni şi locuri din Sătmar, Vol. II, Editura Citadela Satu Mare, 2010, p. 69-71.   (SS)

 

ELIZA PAVEL (1889-?)

 

PAVEL, Eliza **/**/***. Profesor. Directorul Liceului Român Unit de fete. Secretar al Reuniunii Femeilor Române din Beiuș și Jur. A fost soția lui Constantin Pavel. 

S-a născut în 24 octombrie 1888 la Beiuș, fiica lui Vasile Ștefănică (profesor și director la liceul din Beiuș) și Eugenia Duma (soție a învățătorului din Ineu). A absolvit liceul la Reghin, Facultatea de matematică la Budapesta, Institutul superior din Viena și Institutul superior francez de la Laussane (Elveția). 

A fost o foarte bună profesoară de matematică și director la Liceul de fete din Beiuș timp de 24 de ani. A fost multă vreme secretară a Reuniunii femeilor din Beiuș și președintă ă Societății de Cruce Roșie din Beiuș.

Referiri : - Butișcă, Constantin, Bihoreni de ieri și de azi , Editura Brevis, Oradea 2021, p. 54 4.    (SS)

Cornel Pop (1928-2002)

POP, Cornel ***. Profesor, om de cultură. A fost una dintre personalitățile didactice alese ale Beiușului. 

Sa născut în 24 octombrie 1928 la Târgu Lăpuș, județul Maramureș. A încetat din viață în anul 2002 la Beiuș, fiind înmormântat în cimitirul din Deal. A urmat școala primară și gimnaziul în Târgu Lăpuș, liceul la Cluj și Turda, apoi Facultatea de Biologie-Chimie la Universitatea din Cluj.

 Traseu profesional:

-1951-1953 - Școala cu 7 clase Holod;

-1953-1961 - Școala medie nr. 1 Beiuș (astăzi Colegiul Național ”Samuil Vulcan”)

- 1961-1969 - Șeful secției de învățământ a Raionului Beiuș, apoi inspector teritorial din partea ISJ Bihor; 

- 1969-1990 - Liceul Industrial Beiuș, apoi Colegiul Tehnic ”Ioan Ciordaș” (profesor și director); 

- Pensia sa în anul 1990.

” A fost profesorul care comunica cu elevii în stilul egalității, oferindu-le șansa responsabilităților în rezolvarea unor probleme, prilejuind sau relație permisă în care există un fel de panmixie a ideilor, a posibilităților de răspuns corect sau eroare, fără teamă oprobiului. comportamentului, profesor de cultură generală, profesor de psihologie, de etică și civilizație încă un centru de consacrare, cel al managementului, la așezat pe Pop Cornel în panoplia liderilor instituționali care aveau, ceea ce se numește, stofă de conducător”.  

Referiri : - Dărăbăneanu, Ioan, Catedra cimitirului din Deal , lucrare în regie proprie, Beiuș, p. 117; - Dărăbăneanu, Ioan, Pro memoria. prof. Cornel Pop (1928-2002) . În: ”Luna cinstirii” , Foaie scoasă de Primăria Orașului Beiuş, An 10, aprilie 2003, p. 5. (SS)

ULPIU TRAIAN BODEA (1941-2025)

 

            BODEA, Ulpiu Traian **/***.   Profesor. Deținut politic. S-a născut în 24 octombrie 1941 în Săliște de Vașcău, județul Bihor, în familia lui Florian și Carolina Bodea. A încetat din viață în 22 martie 2025 la Beiuș,

A urmat școala primară în localitatea natală, apoi Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș. În timpul liceului, în seara de 1 noiembrie 1956 a lipit câteva afişe confecţionate de prin oraşul Beiuş, prin care îşi va exprima nemulţumirea vis-a-vis de situaţia politică din ţară şi ocupaţia Armatei Sovietice.

La cei 15 ani împliniţi în urmă cu nouă zile, Bodea Traian Ulpiu va fi arestat, la prima oră, la cursul de franceză, în ziua de 2 noiembrie 1956. Acesta va fi dus la sediul Securităţii din Beiuş, unde va fi ţinut până în jurul orelor 14.00-15.00, timp care a fost lovit cu palma,  pumnii, picioarele etc., fiind intimidat să recunoască că tatăl său ascultă Europa Liberă și Vocea Americii sau că vecinul, preot, l-ar fi „instigat” să scrie astfel de manifest. În cele două luni și jumătate de anchetă (2 noiembrie 1956 - 16 ianuarie 1957), tânărul de 15 ani a fost zilnic interogat, fie ziua, fie noaptea, cu bătăi și amenințări de către locotenentul major Lăcătiș Eugen. „ Fără să mă pot împotrivi, anchetatorul, mult mai înalt și mai puternic ca mine, mi-a pus cătușele prinzându-le dincolo de spătarul scaunului, în cazul în care nu-mi puteam mișca mâinile. arsă, mă durea, dar nu insuportabil și, ca la Beiuş, nu am lăsat să-mi scape niciun geamăt . A ţinut-o acolo până s-a stins. Mirosea a piele arsă, mă durea, dar nu insuportabil și, ca la Beiuş, nu am lăsat să-mi scape niciun geamăt.  După mai mult de cinzeci de ani port, la amândouă mâinile, semnele arsurilor repetate ale țigărilor locotenentului major de securitate Eugen Lăcătiș... Dimineața, la Penitenciarul Oradea primeam o fiertură fadă care se numea cafea. Fiertura de la prânz era o zeamă uneori cu niște cartofi fărâmați sau cu sfeclă, fasole, ba chiar vinete, având toate un gust mizerabil. Celulele de pe celularul unde erau deținuții politici aveau aproximativ 3 m pe 3, cu ciment pe jos, fără sobe, cu un geam nu mare, sub care era chibla din lemn pe post de WC și un alt vas de lemn pentru apă ”.

După acest trist episod, a continuat liceul la Beiuș, iar apoi a urmat facultatea de filologie, ajungând până la urmă, profesor de limba română la Liceul ”Samuil Vulcan”, de unde s-a și pensionat. A fost tot timpul simpatizant al ideilor liberale, iar după 1989, membru al Partidului Național Liberal. Alături de Țucu Luscan s-a implicat în construirea și dezvelirea Monumentului Deținuților Politici din centrul Beiușului.

Referiri : Interviu , decembrie 2019; -   Bodea, Traian, Adolescenți în zeghe, Editura Duran`s, Oradea 2015, p. 35 . (NSO)

ȘTEF BERNARD (1916-2010)

ȘTEF, Bernard ***. Preot. Profesor. S-a născut în 22 octombrie 1916 în localitatea Lăscud, județul Mureș, din părinții Ştefan şi Maria, agricultori. A încetat din viață la 11 septembrie 2010 . Studiile primare (5 clase) le-a urmat în Lăscud, cele gimnaziale (cl. I-III) la Diciosânmărtin (Târnăveni) (1927-1930), iar cele liceale la Liceul ”Sfântul Vasile cel Mare” (cl. IV-VII) din Blaj, (1930-1934).

A intrat în Congregația Părinților Augustinieni Asumpționişti la 20 iulie 1934, între 1934-1935 făcând noviciatul la Beiuş, județul Bihor. Pentru șase ani (1935-1941) este trimis în Franța pentru a urma cursurile teologice universitare de Filosofie și Teologie, un an pregătitor la Layrac (1935-1936), Filosofia la Scy-Chazelles, aproape de Metz (Lorena) (1938-1941), unde depune din institut din Paris, unde depune la institut Paris și Lornă profesie. (1938-1941). Reîntors în 1941 la Beiuş, este hirotonit la bisericuţa ”Casa Domnului” din Blaj, în 27 iulie 1941, de episcopul Vasile Aftenie.

Între 1941-1944 este profesor îndrumător la Micul Seminar Arhidiecezan, cu sediul la Beiuş, şi prefectul de studii la Internatul Pavelian-Beiuş. Între 1944-1948 este profesor de limba franceză la Liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuş şi duhovnic la surorile Oblate. În 1947 a frecventat Seminarul Pedagogic din Cluj elaborând o lucrare despre sistemul pedagogic al Sf. Ioan Bosco. În 1946 îşi ia Licenţa în Teologie la Blaj, în 1947 devine Superiorul comunităţii AA [1] din Beiuş şi Rectorul internatului; în august 1948 statul comunist preia liceul şi internatul. Între 1948-1949 locuiește în clandestinitate la mănăstirea surorilor oblate din Beiuş, iar în 1949 se retrage în casa părintească din Lăscud, urmând programul de viață călugărească și de studiu, ținând însă legătura cu autoritatea bisericească și făcând pastorarea clandestică împreună cu PS. George Guţiu.

În 26/27 iulie 1951 a fost arestat, odată cu lotul de preoţii din judeţul Mureş. Ancheta la Securitatea din Tg.Mureș a durat până în februarie 1952, când întregul lotul a fost transferat la penitenciarul din Cluj, în vederea judecății, care a avut loc în 18 aprilie 1952, în Vinerea Mare, când a fost condamnat, ca și cei mai mulți din lot, la cinci ani închise pentru a instiga public contra statului. Fiind apt de muncă, a fost trimis cu alți preoți la Canalul Dunăre - Marea Neagră. După o ședere de două săptămâni la Jilava, pentru a repartiza în diferite colonii de muncă, a fost trimis la Poarta Albă, județul Constanța, pentru vreo trei săptămâni, unde lucra făcând cărămizi. De aici a fost dus, împreună cu alţi preoţi şi intelectuali, la Colonia Peninsula brigada F - Preoţi, pentru a sparge piatra la Canal.

Când, în 1953, au încetat lucrările la Canal, a rămas la Peninsula să demonteze unele instalații și apoi a fost mutat la stadionul Constanța, de unde a fost eliberat în octombrie 1955, cu certificatul nr. 11465/1955, beneficiind de o graţie. Sa reîntors la casa părintească la Lăscud, ocupându-se de rugăciune, studiu și apostolat clandestin, cu toate că era supravegheat de autorități: catehizare copii, adulți, slujbe, îndrumare spirituală, vizitarea confraților AA, exerciții spirituale la călugărițe, tineri, credincioși. Mama ia murit în 1968. Din 1965 a venit la preotul Emilian Indrea, cel dintâi asumpţionist român, care se pensionase şi dorea să fie cu un părinte. Au stat împreună 23 de ani, acesta decedând în 1988. În casa unde locuia a amenajat o capelă. Veneau credincioşii din sat şi din satele din jur. Se ocupa de tineri, organizând grupuri de terţiari asumpţionişti în sat, Reghin, Baia Mare. În același timp își continuă studiile. Aşa a putut termina lucrările despre viaţă Sf. Augustin, Sf. Tereza de Avila, traducerea Confesiunilor Sf. Augustin şi altele. Din 1978, după decesul preotului Ştefan Berinde, este responsabil regional pentru Fraţii Asumpţionişti din România până în 2002, primind în clandestinitate noi vocaţii în Congregaţie (ex. P. Anton Vanvulescu). În 31 ianuarie 1990, împreună cu preoții Pop Teofil și Fr. Gavril, sa întors la Blaj, stabilindu-se întâi într-o casă lângă Casa Domnului, apoi într-o garsonieră de pe str. Popa Şapcă, apoi definitiv în Casa AA din Piaţa 1848 nr. 13, dezvoltând o bogată activitate pastorală și liturgică. A reorganizat viaţa călugărilor asumpţionişti, fiind superiorul-egumenul mănăstirii, a desfăşurării o intensă activitate pastorală cu copiii, tinerii, adulţii, ocupându-se de catehizare, instrucţie religioasă cu tinerii, ocupându-se organizarea vieţii călugăreşti AA, de noi vocaţii sau pregătire pentru profesii.

Din 31 ianuarie 1990 până în 1999 a fost profesor de Teologie fundamentală (Catehism dezvoltat), Patrologie și Pastorală la Institutul Teologic Greco-Catolic din Blaj. A fost numit canonic. A ţinut de mai multe ori exerciţii spirituale la Institutul Teologic din Blaj (3-6 dec 2002) şi preoţilor din Arhidieceza Blajului (28-31 iulie 1998). A fost preşedinte al Reuniunii Mariane în Arhidieceză şi al Misiunilor. Datorită calități scrisoricești, numele lui este legat și de traducere în limba română a Confesiunilor Sf. Augustin, prima traducere în mediul greco-catolic românesc. În 11 aprilie 2003 i sa conferit de către Primăria Municipiului Blaj titlul de cetăţean de onoare al oraşului, iar în 10 octombrie 2004 IPSS Lucian ia înmânat în Catedrala blăjeană Crucea ”Pro Ecclesia et Pontifice”, conferită de Papa Ioan Paul II, ca răsplată pentru scăpările apostolilor fidele ale credincioşii Romei.

Scrieri : - Călăuză pentru o viaţă creştină, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1992; - Sfântul Augustin. Omul. Operă. Doctrina , 1994 şi 2003; - Sfânta Tereza de Avila. Viaţa. Operă. Doctrina , 1995; - 80 de ani de prezenţă în România (1923-2003) , Ed. Buna Vestire, Blaj, 2004; -  Meditaţii despre şi în unire cu Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu, Mama oamenilor , Ed. Buna Vestire, Blaj, 2007; - Slujirea Spiritului Sfânt. Rugăciuni, meditaţii către şi despre Spiritul Sfânt , Ed. Buna Vestire, Blaj, 2007; - Reuniunile Mariane etc.

Referiri :  Pr. Bernard Ștef AA, chemat la Domnul , în: http://www.bru.ro/blaj/, accesat în 17 noiembrie 2020, ora 17.41.   (SS)

---

[1] În text-AA- Augustinienii Asumpţionişti - Congregație fondată de Pr. Emmanuel d'Alzon; se numeşte Părinţii Augustinieni Asumpţionişti.