Pe 19 aprilie a.c. se implinesc 95 de ani de la eliberarea Tarii Beiusului de sub ocupatia armatei bolsevice maghiare.
"Urmând instrucţiunile
Comisariatului de război ungar, trupele ungureşti încep cu data de 24
martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de
demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de
artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de
la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini –
Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o
recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de
trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele
sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.
Confruntată
cu noile realităţi, România se pregăteşte de ripostă. În situaţia dată,
cea mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest şi
defensiva pe frontul de est. Era necesară anihilarea ameninţării de la
vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea
puternică. O atitudine şi decizie corectă, atât din punct de vedere
militar, cât şi strategic. Aşteptarea nu ar fi făcut altceva decât să
întărească inamicul din vest, iar între timp pericolul din est ar fi
devenit din ce în ce mai mare, punându-ne în situaţia imposibilă de a
duce un război pe două fronturi, iar generalii români aveau experienţa
proaspătă a războiului mondial, când am luptat pe două fronturi întinse,
Carpaţii şi Dunărea, alături de aliatul rus nesigur, care ulterior şi-a
dat arama pe faţă. Trebuie menţionat că atunci am luptat pe un front de
o lungime mai mare decât întregul front de vest, care i-a opus pe
francezi şi englezi contra germanilor.
La
10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii
Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât
decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii
sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a
ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste
Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la
linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris". 9 Vânători, “regimentul de fier”, faimos pentru dârzenia cu care luptase în peste 50 de bătălii, a jucat de multe ori rolul unei forţe de sacrificiu în ariergardă sau în avangardă, suferind constant pierderi grele. În întreaga campanie (1916-1919), trenul său regimentar a transportat cruci de lemn pentru îngroparea rapidă, din mers, a celor căzuţi, iar Ordinul militar “Mihai Viteazul” a fost acordat steagului regimentului şi unui mare număr de ofiţeri.
În decembrie 1918, Reg. 10 Vânători preia controlul şi
pacifică Valea Jiului (Petroşani), unde muncitorii unguri declanşau greve în
lanţ. Iniţial trebuia să i se alăture şi Reg. 9 Vânători, după ce generalul
Alexandru Mărgineanu, comandantul garnizoanei Bucureşti, îl implicase în
reprimarea grevei organizate de tipografii consiliaţi de agitatori moscoviţi.
Regimentul 9 Vânători ajunge mai întâi în satele din jurul Devei iar ulterior
în zona Brad-Baia de Criş, ţinutul moţilor lui Horia şi Avram Iancu.
Recrutarea
moţilor
Armistiţiul de la Belgrad fixase linia demarcaţională pe
aliniamentul Mureşului iar liniile succesive de demarcaţie impuse ulterior de
Consiliul Suprem de la Paris (America, Anglia, Franţa şi Italia) permit armatei
române să ocupe relativ paşnic noile aliniamente. Din păcate, Parisul lasă
Biharia, importantă zonă compactă românească, în administrarea temporară a
guvernului Karolyi.
La începutul lunii martie, col. Rasoviceanu organizează
la Ţebea depunerea jurământului de către Corpul Voluntarilor “HORIA” format din
4.000 de oameni (înfiinţat la 15-16 februarie 1919 de dr. Ioan Suciu şi cpt.
Florian Medrea prin recrutarea moţilor din regiunea Zarandului şi a munţilor
Apuseni – plăşile Baia de Cris, Brad, Abrud şi Câmpeni), serviciul divin fiind
oficiat de 12 preoţi la steagul zdrenţuit în lupte al regimentului său. Urcat
pe o masă, îi anunţă pe moţi în urale că ies de sub jurisdicţia Consiliului
Dirigent şi se subordonează Diviziei 2 Vânători, ca avangardă în viitoare
lupte. Trupele regale române din regiune îşi măreşte astfel efectivul, ajungând
la 12.000 oameni.
Ofensivă
generală
După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Kun
Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front
(inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). Comitetele de soldaţi,
coordonate de comisari politici bolşevici, printre care şi viitorul filosof
american Lukacs Gyorgy, înlătură corpul ofiţeresc timorat şi îşi aleg proprii
conducători ai unei armate formate în principal din mercenari, egală numeric şi
superioară în mitraliere, artilerie grea, trenuri blindate şi aviaţie
“moştenite” şi de la Mackensen.
În aceste condiţii, armata română este obligată să
declanşeze ofensiva generală la 16 aprilie 1919.
Generalul Moşoiu pregătise armata şi întocmise planul de
operaţiuni. "Însuşi A.S.R. principele Carol inspectase însoţit de
generalul Moşoiu, întreg frontul". Totul era în regulă. Cu toate acestea
în locul generalului Moşoiu - considerat prea tânăr - este numit generalul
Mărdărescu. Românii ardeleni au rămas cu sufletul alături de viteazul general
Moşoiu. În ziua de 16 aprilie 1919, ora 3.30 dimineaţa, armata noastră porneste
ofensiva. "Lovitura de trăsnet dată de grupul generalului Moşoiu a sdrobit
rezistenţa inamicului, care a luat-o la fugă. Prin lupte îndârjite, înaintarea
a continuat zi cu zi, aşa că în ziua de 19 aprilie trupele noastre, luând o
considerabilă pradă de război şi un mare număr de prizonieri, au ajuns linia:
Tisa - Uylak - Sătmar - Careii Mari - Aleşd - Beiuş".
Prima Înviere
în libertate
La intrarea armatei române eliberatoare în Beiuş,
entuziasmul populaţiei a fost pe măsură. I-a ieşit în cale delegaţia formată
din avocatul Traian-Amos Pinteru, secretarul Consiliului Naţional Local şi
profesorul Vasile Ştefănică, directorul liceului greco-catolic “Samuil Vulcan”.
Regimentele înfrăţite, moţii şi vânătorii, au celebrat Sfintele Paşti la Beiuş,
unde recent numitul protopop ortodox Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în
libertate a Învierii Domnului, ajutat de bătrânul preot Moise Popovici şi de
părintele Gh. Cotenescu de la Reg.
9 Vânători. Atmosfera evenimentului este descrisă emoţionant de protopopul
Petru E. Papp:
“Ziua Paştilor avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul
lui Dumnezeu şi adusese Învierea de mult aşteptată şi neamului românesc.
Părintele Cotunescu (corect Cotenescu – n.a.) din 9 Vânători împreună cu
părintele Moise Popoviciu [corect Popovici, vezi “Dictionarul Teologilor
Români, Mircea Păcurariu, n.a.) şi cu mine săvârşirăm sfânta slujbă a Învierii
în Beiuş. Biserica împrejmuită de soldaţi cu luminiţe aprinse în mâini, cari ca
la mormântul Domnului vestesc Învierea. Au fost cele mai înălţătoare şi mai
frumoase Paşti din câte am avut vreodată”.
19.04.1919 –
Bravii ostaşi români conduşi de maiorul Razoviceanu eliberează oraşul
Beiuş – „… nu ştiu dacă primul soldat pe care l-am văzut era călare pe un cal
alb, aşa cum l-am văzut între icoane, în casa tatii la Beiuş, pe Mihai Viteazul,
dar mulţi din cei care au urmat maiorul Razoviceanu, după câte am înţeles, erau
moţi de-ai lui Horea şi Avram Iancu, şi încă în opinci, dar cu puşti mitraliere
în mâini” (Titus Roşu)
După eliberarea Beiuşului regimentul voluntarilor moţi
preia acest nume (Regimentul “BEIUŞ”). La 22 aprilie
sunt eliberate în totalitate fostele comitate Bihor şi Arad, intrându-se pe
teritoriul Ungariei.
