Este greu să scrii despre o persoană apropiată, dar, poate, și mai greu să scrii despre un comandant. Despre viața sa și realizările sale am scris în Oameni de seamă din Țara Beiușului (și reproduc mai jos), dar azi, în câteva rânduri voi scrie ce nu am scris în carte. Generalul Lungu mi-a fost comandant. Doresc să-l țin minte așa cum a fost, pe vremuri, în Oradea, pedant, decent, plimbându-se, în fiecare zi la ora 17.00, pe Calea Republicii, iar apoi, prin 1994, când a vizitat Unitatea militară din Beiuș, în calitate de Inspector General al Armatei Române, salutând, de despărțire, din elicopter, personalul unității adunat pe platou. Și elicopterul s-a ridicat foarte încet...
Dumnezeu să-l odihnească!
LUNGU, Corneliu Mihai***. General maior
(cu două stele) dr. (r). S-a născut în
6 aprilie 1940 în orașul Sibiu. A încetat din viață în 5 decembrie 2023, în urma unui infarct, iar asăzi se întoarce în huma din care a fost creat... Ceremonia va începe la ora 13.00, cu un serviciu religios, la Biserica Militară a Garnizoanei Oradea, de unde trupul neînsuflețit va fi condus, pe un afet de tun și cu gardă de onoare, la Cimitirul Municipal, unde va avea loc o slujbă, tot la Capela Orășenească, iar apoi înhumarea.
A urmat Liceul
Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, Școala Superioară de Ofițeri din Sibiu
și Academia de Înalte Studii Militare din București, promoția 1974. A absolvit Facultatea
de Drept. A absolvit un curs postuniversitar NATO, la Roma, în 1994. Cunoaște
limbile italiană, engleză și maghiară.
A îndeplinit
următoarele funcții de comandă în cadrul Armatei Române: comandant Batalion de
Cercetare (Târgu Mureș, 1978), comandant Regiment Mecanizat (Beiuș, 1978-1982),
comandant al Diviziei 1 Mecanizate București, comandant al Diviziei 2
Mecanizate Craiova și comandant al Diviziei 11 Mecanizate Oradea. Între anii
1994-1997 este numit Inspector General al Armatei Române, iar între 1997-2001
lucrează în calitate de diplomat-atașat al apărării la Budapesta. În 1989 a
obținut gradul de general maior. În 7 iunie 2001 a trecut în rezervă, prin
decretul prezidențial 416/07.06.2001.
A publicat
lucrări în domeniul strategiei militare și al fenomenului militaro-politic
contemporan în reviste de specialitate. A realizat filme de instrucție pe
peliculă de 16 mm. Este un iubitor al culturii și un promotor al unor
inițiative, în urma cărora s-au realizat și dezvelit statuia ecvestră a
voievodului Mihai Viteazul[1] și bustul
Generalului Traian Moșoiu, ambele în municipiul Oradea. Din păcate, statuia lui Mihai Viteazul nu mai este în centrul municipiului Oradea (dar asta e o altă... poveste)...
”Am văzut lumina zilei la 6 aprilie 1940 în
municipiul Sibiu. Părinții mei, funcționari publici, români adevărați, au fost
preocupați în permanență de educația mea și a fratelui meu Mircea. La
terminarea cursurilor școlii elementare din municipiul Blaj, înainte de a păși
treptele liceului, tatăl meu s-a impus categoric : ”Băiete, alege între a fi
procuror, ofițer al armatei române sau preot.” Am optat pentru Liceul Militar
"Dimitrie Cantemir” din orașul Breaza, județul Prahova. Nu am nicio
amintire în care să-mi fi dorit să fiu altceva decât ofițer al armatei române.
La absolvirea liceului militar, am urmat "Academia Trupelor Terestre”, cu
sediul la Sibiu. La 23 august 1960 am fost înaintat la gradul de locotenent,
repartizat la Târgu Mureș, comandant pluton cercetare. Din acest moment a
început cariera militară, angrenat practic în procesul de instrucție și
educație. Anul 1974 marchează un moment deosebit - am absolvit Academia de
Înalte Studii Militare din București și am fost numit la comanda unei unități militare
speciale din Târgu Mureș. Ulterior am urmat cursuri post-academice în țară și
străinătate, cursuri intensive în domeniul limbilor străine. În ianuarie 1976
am fost promovat și numit comandant al R. 23 Mc. Beiuș, județul BIHOR. Am făcut
primul pas mare în domeniul tactic al "câmpului de luptă”. Aveam doar 35
de ani. Cadrele minunate din regiment erau adepte ale noului și iubitoare
deopotrivă a actului de cultură, a condescendenței militare cât și a unui nivel
înalt al capacității de luptă a regimentului. Toată admirația față de populația
orașului, față de familiile cadrelor, față de organele administrației locale
ale orașului. Rămân în amintirea mea primarii : Clepce, Butuc și Popa. Mă mândresc
cu toate cadrele din regiment, care în perioada 1976-1981 au fost alături de
mine în ridicarea regimentului de la Beiuș la un nivel demn. Rezultatele n-au întârziat.
Aprecierile eșaloanelor superioare confirmau că regimentul de la Beiuș devenise
o adevărată "academie” în pregătirea cadrelor. Meritul este al acelor
cadre care comandau subunități sau asigurau buna funcționare a statului major
al unității. Anii au trecut, ascensiunea celor merituoși s-a văzut. Astăzi sunt
generali în rezervă, și îmbrățișez, pe distinșii generali : Gheorghiu, Cioară,
Huchiu, Ghica, Bârloiu, Cătănici. Niciun regiment din țară nu poate prezenta
asemenea realizare. De asemenea, îmbrățișez toți ofițerii, maiștrii militari și
subofițerii care astăzi sunt pensionari și sunt în orașul Beiuș. Pentru cei
care ne-au părăsit, mă descopăr respectuos.
Rezultatele de la Beiuș și cele ulterioare m-au
promovat la comanda Diviziei 2 Mecanizate Mihai Viteazu–Craiova, în 1988,
Diviziei 1 Mecanizate Tudor Vladimirescu București, în decembrie 1989, la
comanda Diviziei 11 Mecanizate Cărei din Oradea, în 1990. Odată cu numirea
Ministrului Civil al Apărării în 1993, s-a înființat Inspectoratul General al
Armatei, structură subordonată nemijlocit ministrului și care asigura actului
de conducere al ministrului civil. În calitate de inspector general, funcție în
care am fost numit, eram și consilierul principal al ministrului. În anul 1997,
luna noiembrie, am intrat în diplomație în Europa Centrală. Prin discreție,
maniere și abilitate diplomatică am reușit să fiu operativ în permanență. Mă gândesc
mereu cu emoție la tot ce-am realizat în întreaga mea carieră militară. Am
iubit și iubesc nespus de mult haina militară, onoarea și demnitatea militară,
demnitatea României, țara care m-a ocrotit, Ardealul care m-a născut. Nu acord
nici un minut dușmanilor țării mele din interior și exterior. Arma armatei nu
este emoția. N-are momente nici de relaxare nici de emoție, n-am fost și nici
nu vom fi vreodată cântăreţi de poezie politică, armata este eternă, nu face
nimic cu umilință, nu admite zâmbete de complezență. Să ne felicităm că România
este membră NATO.
Armata va face gesturi de reverență numai în fața
poporului român, respectiv Parlamentului României. Suntem convinși: a fi
învingători nu-i de ajuns. Trebuie să scriem istorie !”
[1] Statuia ecvestră a lui
Mihai Viteazul din Oradea a fost amplasată în 1994 în Piața Unirii din Oradea.
A fost realizată de sculptorii Alexandru Gheorghiță și Georgeta Caragiu și
turnată din 8,5 tone de bronz. Statuia a
fost finanțată „printr-o contribuție
lunară de până la 7% din venit, timp de 6 ani, a cadrelor militare și
personalului civil din 13 unități militare aparținând Diviziei 11 Mecanizată”. În 14 mai 2019, statuia lui Mihai Viteazul
din Piața Unirii din Oradea a fost dată jos de pe soclu de către
municipalitate, stârnind supărarea ofițerilor în rezervă din oraș. Pe soclul
liber a fost amplasată statuia Regelui Ferdinand I, dezvelită pe 23 mai. În:
”Adevărul”, 15 mai 2019.
