BARTOK, Béla Viktor János***. Compozitor. S-a născut în 25 martie 1881, în localitatea Sânnicolau Mare, judeţul Torontal (azi judeţul Timiș), într-o familie care avea și preocupări muzicale. Oficial, oraşul se numea Szerbnagyszentmiklos (Sânnicolau Mare Sârbesc). Populația era preponderent românească - după statistica din 1890: 39% romani, 34% germani, 15% maghiari, 12% sârbi. A încetat din viață în 26 septembrie 1945, la „West Side Hospital” din New York.
Tatăl, Bela
Bartok senior (1855-1888), agronom cu studii superioare absolvite la
Mănăștur-Cluj, devenit în 1876 profesor al Școlii agricole din localitate, iar
în ianuarie 1877, când moare bunicul lui Bartok, tatăl său este numit director
al școlii. Acesta cânta la violoncel într-o orchestră de amatori, iar mama,
Paula Voit (1857-1939), nepoata a trei bunici germani și unul maghiar, învățătoare,
era o pianistă bună. Rămasă văduva în 1888, Paula Bartok mai avea în afară de
fiul său, Bela, și o fiica în vârstă de trei ani.
Despre Bartok se
spune că citea și vorbea în peste zece limbi străine; în afară de maghiara
maternă, româna a fost singura în care el a conceput un text poetic pentru a-l
pune pe muzică - este vorba despre libretul singurului său oratoriu, Cantata
profana, compilat pe baza a două texte de colind, versificat ulterior de însuși
Bartok, atât în maghiară cât și în engleză. Biografii săi susțin că ar fi luat
lecții de română de la Gheorghe Alexici, profesor universitar la Budapesta,
care, teoretic, ar fi fost cel care l-a învățat românește. În 1909 însă, Bartok
caută un profesor de română la Societatea "Petru Maior" de la
Budapesta, unde îi este recomandat studentul brașovean Miron Crețu. Bartok va
evoca în 1924, cu recunoștință, la Ambasada României de la Budapesta amintirea acestui
prim îndrumător.
Bartok învață
întâi acasă, sub îndrumarea mamei, abia în clasa a patra urmează şcoala
romano-catolică din localitate. De la vârsta de 5 ani mama sa îi este și
profesoară de pian. Bartok începe să compună la Nagyszollos în 1890, registrul
cronologic al pieselor de copilărie și tinerețe întocmit de Denis Dille consemnează
sub numărul 6 (foarte aproape de începutul activității componistice) o piesa
intitulata Olah darab (Piesă valahă) op 6, care s-a păstrat în doua
transcrieri ale mamei. Interesant în ceea ce privește aceasta piesa a lui
Bartok este că, prima lucrare declarat românească a lui Bartok nu conține
germenii muzicii sale românești de mai târziu, izvorâtă din cunoașterea intimă
a muzicii țărănești. În 1931 Bartok declara: "În timpul copilăriei în Sânnicolau
Mare nu am avut nici o ocazie să ascult muzică populară românească... Nu am
fixat impresii din folclorul muzical nici în Sânnicolau Mare, nici in Bistrița,
nici în Nagyszollos." La 11 ani apărea pentru prima dată în fața
publicului, cu ocazia unui concert organizat în scopuri filantropice; a
interpretat, alături de alte piese, un fragment dintr-o sonată a lui Beethoven
și propria compoziție, Cursul Dunării.
Viața și creația: Din 1894 până
în 1899 a studiat la Bratislava, centru cu o tradiție culturală remarcabilă în
Imperiu. Își continuă desăvârșirea în domeniul muzicii prin studii la Academia
de Muzică din Budapesta. În octombrie 1901, în cadrul concertelor organizate de
această instituție, s-a prezentat pentru prima dată publicului budapestan,
interpretând Sonata în si minor a lui
Franz Liszt. S-a angajat în puternicul curent antihabsburgic pornit în Ungaria
în 1903. Pe colile de corespondență scria Jos
Habsburgii!, iar la cursurile de la Academia de Muzică vine îmbrăcat în
haine maghiare, în semn de sfidare a spiritului german dominant acolo. La 8
septembrie 1903, exprima într-o scrisoare această nobilă și neexclusivistă profesiune de credință: „Eu personal voi servi din toată viața mea,
în toate domeniile, întotdeauna și cu toate mijloacele mele, un singur scop:
binele poporului și al patriei mele”. În 1904 a notat pentru prima dată
melodii populare maghiare. O expediție de cercetare muzicală, întreprinsă de
Kodaly Zoltan în anul următor, a avut rezultate atât de bune încât i-a convins
pe amândoi să gândească sistematic această muncă. Cercetările din 1906 ale
celor doi muzicieni în pusta Ungariei și în partea de nord a țării s-au
finalizat printr-o culegere: Douăzeci de
cântece populare maghiare, cu acompaniament de pian. În același an, Bartok
se interesa de folclorul muzical slovac, iar trei ani mai târziu, în aria
preocupărilor sale, intra melosul popular românesc. Investigațiile și interesul
dublat de satisfacția reușitei, dincolo de impedimentele de orice fel, au
împins tot mai mult granițele de studiu: în 1913 se afla în nordul Africii,
ocupându-se de înregistrarea muzicii arabe; în 1932, era prezent la Cairo; în
1936, parcurgea Anatolia, pentru a studia folclorul turc; în 1942 prelucra la
Universitatea Columbia de la New York folclor sârbo-croat. Concomitent cu
cercetările pe teren, cu punerea la punct a unui sistem riguros de notare, de
clasificare și de restituire tipografică a materialului cules, a publicat
lucrări care au devenit repere în cercetarea etno muzicală universală: Cântece populare românești din comitatul
Bihor (1913), Cântece populare
ardelenești, împreună cu Kodaly Zoltan (1923), Muzica populară a românilor din Maramureș (1923), Cântecul popular maghiar, tipărită și în
limbile germană și engleză (1924), Muzica
populară maghiară și a popoarelor învecinate, apărută și în limbile germană
și franceză (1934), Melodiile colindelor
românești (1935). În 1935, în Editura Societății Compozitorilor Români, a
fost tipărit studiul Muzica populară și
însemnătatea ei pentru compoziția modernă. În jurul anului 1910 au loc
câteva evenimente care-i stabilizează poziția socială și emoțională, creându-i
un sentiment de siguranță, din păcate nu durabil. În 1907 a fost numit profesor
de pian la Academia de Muzică din Budapesta. În 1909 s-a căsătorit cu Martha
Ziegler, în anul următor s-a născut fiul lor, Bela, în 1920, concertează ca
pianist în Europa, în 1927 în S. U. A, iar în 1929 în U. R. S. S. Societatea
„Melos” din Berlin a consacrat trei zile unor concerte cu compoziții de cameră
ale lui Bartok. În 1927 a primit premiul Societății „Musical Found Society”,
pentru Cvartetul de coarde nr. 3. În planul vieții familiale s-au produs însă
dereglări - în 1923 s-a despărțit de Martha Ziegler și s-a căsătorit cu Ditta
Pasztory, pianistă, cu care va avea un fiu, Peter.
Prietenia Bartok – Bușiția: Cea dintâi
scrisoare a lui Bartok Bela către Ioan Bușiția datează din 14 august 1909 și
este ulterioară timpului petrecut de muzicianul maghiar în zona Beiușului,
pentru a culege folclor românesc. Între 18 și 31 iulie 1909, Bartok Bela a fost
găzduit și călăuzit de către Ioan Bușiția, căruia îi adresa mulțumiri pentru
ospitalitate și servicii. O boală manifestată pe neașteptate a întrerupt
expediția în zona Beiușului, lăsând neparcursă partea cuprinsă între Beiuș și
Vașcău, unde l-ar fi putut găzdui învățătorul și folcloristul amator Vasile
Sala. A revenit curând în Bihor, în jurul datei de 29 august 1909. În ianuarie
1912 îi expedia lui Bușiția prima scrisoare redactată exclusiv în limba română.
Scrisoarea este ulterioară unei deplasări în zona Cociuba și înaintea alteia,
proiectate pentru zona Aleșd. Relațiile prietenești stabilite cu Bușiția sunt
evidențiate și de cererea pe care i-o adresează de a avea bunăvoința să
pregătească câteva scrisori de recomandare pentru următorul său periplu
bihorean, în care intrau localitățile: Aleșd, Groși, Telechiu, Luncșoara,
Borod, Aștileu, Măgești, Șuncuiuș, Bratca și Ciucea, ca localitate de margine a
teritoriului vizat. Întrucât avea la dispoziție 10 zile, solicita recomandări
pentru șase sau șapte localități. Conștient că cererea adresată lui Bușiția nu
era ușor de rezolvat, tot el sugera să-i parvină măcar o recomandare pentru
preotul din Aleșd. În 1913, Bartok Bela se afla în Algeria, la marginea
Saharei, de unde-i trimitea lui Ioan Bușiția o ilustrată; venise în urmă cu
două săptămâni acolo și neadaptarea organismului său la căldura excesivă l-a
obligat să se întoarcă la Alger, în căutarea unui medic, dar abandonând o zonă
interesantă. Nu i se părea însă că temperatura de care avusese parte în Bihor,
cu prilejul expediției sale etno muzicale din 1909, ar fi fost mai mică decât
căldura nord-africană. La 24 martie 1914 îl informa pe Bușiția despre româncele
invitate la Budapesta, la Academia de Muzică, pentru a cânta. Pe străzi au
atras atenția, probabil datorită portului și, într-o mai mică măsură, datorită
limbii, care nu reprezenta un fenomen inedit în capitala maghiară: „Ce senzație am produs pe stradă! E de
necrezut. Nu a fost om care să nu se fi uitat după noi. Și ce mulți știu aici
românește. Aproape în fiecare stradă au fost acostate în limba lor maternă.”
În vara lui 1917, Bartok Bela intenționa să efectueze o excursie în Bihor;
întrucât sănătatea soției sale nu se restabilise complet și, ca atare, nu-i
permitea să-l însoțească, în locul ei urma să vină dirijorul italian Egisto
Tangou. Prima parte a scrisorii din 7 iunie 1917, expediate de la Keresztur, a
fost redactată de către soția lui Bartok, în intenția de a-i prelua ceva din
obligații. Soția se arăta a fi extrem de preocupată de toate implicațiile acestei
excursii, pe care o dorea, dacă se constată că lui Bartok îi priește, de
durată. Dar conștientă de starea precară a fiecărei familii în asemenea timpuri
și de nevoia generală de bani, insista ca Bușiția să discute cu familia Marele,
unde avea să fie gazda, toate aspectele financiare conexe: „despre problema remunerației, pentru că
este, bineînțeles imposibil, ca în lumea asta scumpă și în care nu găsești
nimic, să facem apel la bunăvoința lor, numai așa fără nici un contraserviciu”.
În rândurile adăugate de Bartok la textul soției sale se dau câteva detalii
despre dirijorul italian, menite să înlăture orice complicație a prezenței
sale. O personalitate reală, dar fără pretenții și mofturi; prevenit din vreme
de simplitatea locurilor unde vor merge, acesta va accepta totul așa cum
există; dar, din prudență, se va înarma cu un baton de salam și o cutie cu
macaroane. La seria bucuriilor și a binefacerilor personale pe care le poate
provoca o asemenea deplasare, se mai adăuga una: „faptul că în sfârșit pot să prezint unui mare muzician, chiar la fața
locului, neîntrecutele cântece bihorene”. în finalul scrisorii se produce o
invitație frumoasă din partea unui spirit tot atât de frumos: „Mi-am adus aminte, când citeam ultima dv.
scrisoare, că de fapt de ce nu mi-ați scrie și în limba română? Deci pe curând,
până la răspunsul scris - sper - în românește vă salută de multe ori
credinciosul dv. Bartok”. Excursia proiectată nu a decurs conform
așteptărilor și pregătirilor. Dirijorul italian s-a îmbolnăvit de tifos la
câteva zile după demararea expediției și a fost nevoit să se retragă la Beiuș,
adăpostit și îngrijit la soții Bușiția. Ioan Bușiția i-a făcut oaspetelui
neprevăzut un portret în creion, pe care a notat: „Egisto Tangou dir. la Opera din Bpesta a zăcut la mine bolnav de tifos.
A venit și a stat câteva zile și la Isaia Marele - cu Bela Bartok compozitorul
la Urviș. Beiuș, 29/ VII 1917, Bușiția” în timp ce Tangou se afla în
convalescență la Beiuș, Bartok a continuat culegerile sale muzicale la
Dumbrăvița de Codru. În august 1917, Bartok îi trimite lui Bușiția o scrisoare
pentru a-și exprima gratitudinea pentru felul în care au fost primiți în Bihor
și pentru ajutorul
Referințe: - Bartok, Bela, Cântece Populare Româneşti Din Comitatul
Bihor, București, Leipzig, Viena, 1915. p. V-VIII; - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde, Ioan Bușiția,
Editura Logos 94. Oradea 2003. p. 74-88; - Enciclopedia României; - Béla Bartók, promotor al folclorului muzical
românesc şi influența sa asupra sculptorului Vida Gheza, În: ”Graiul Maramureșului”, 19 decembrie
2015; - Vilmos, Juhasz, Bartok s Years in
America (Anii lui Bartok în America de Nord), Washington DC, SUA,
2006, p. 40; - Kosa, András, László. - 135
de ani de la nașterea compozitorului Bartók Béla, În ”Observator Cultural” Supliment Bartok Bela, 28 aprilie-11 mai 2016; - Bela
Bartok, în: http://www.por-sannicolaumare.ro/. (S.
S.)
