BEIUȘUL, BELA BARTOK ȘI IOAN BUȘIȚIA

 

BARTOK, Béla Viktor János***. Compozitor. S-a născut în 25 martie 1881, în localitatea Sânnicolau Mare, judeţul Torontal (azi judeţul Timiș), într-o familie care avea și preocupări muzicale. Oficial, oraşul se numea Szerbnagyszentmiklos (Sânnicolau Mare Sârbesc). Populația era preponderent românească - după statistica din 1890: 39% romani, 34% germani, 15% maghiari, 12% sârbi. A încetat din viață în 26 septembrie 1945, la „West Side Hospital” din New York.

Tatăl, Bela Bartok senior (1855-1888), agronom cu studii superioare absolvite la Mănăștur-Cluj, devenit în 1876 profesor al Școlii agricole din localitate, iar în ianuarie 1877, când moare bunicul lui Bartok, tatăl său este numit director al școlii. Acesta cânta la violoncel într-o orchestră de amatori, iar mama, Paula Voit (1857-1939), nepoata a trei bunici germani și unul maghiar, învățătoare, era o pianistă bună. Rămasă văduva în 1888, Paula Bartok mai avea în afară de fiul său, Bela, și o fiica în vârstă de trei ani.

Despre Bartok se spune că citea și vorbea în peste zece limbi străine; în afară de maghiara maternă, româna a fost singura în care el a conceput un text poetic pentru a-l pune pe muzică - este vorba despre libretul singurului său oratoriu, Cantata profana, compilat pe baza a două texte de colind, versificat ulterior de însuși Bartok, atât în maghiară cât și în engleză. Biografii săi susțin că ar fi luat lecții de română de la Gheorghe Alexici, profesor universitar la Budapesta, care, teoretic, ar fi fost cel care l-a învățat românește. În 1909 însă, Bartok caută un profesor de română la Societatea "Petru Maior" de la Budapesta, unde îi este recomandat studentul brașovean Miron Crețu. Bartok va evoca în 1924, cu recunoștință, la Ambasada României de la Budapesta amintirea acestui prim îndrumător.

Bartok învață întâi acasă, sub îndrumarea mamei, abia în clasa a patra urmează şcoala romano-catolică din localitate. De la vârsta de 5 ani mama sa îi este și profesoară de pian. Bartok începe să compună la Nagyszollos în 1890, registrul cronologic al pieselor de copilărie și tinerețe întocmit de Denis Dille consemnează sub numărul 6 (foarte aproape de începutul activității componistice) o piesa intitulata Olah darab (Piesă valahă) op 6, care s-a păstrat în doua transcrieri ale mamei. Interesant în ceea ce privește aceasta piesa a lui Bartok este că, prima lucrare declarat românească a lui Bartok nu conține germenii muzicii sale românești de mai târziu, izvorâtă din cunoașterea intimă a muzicii țărănești. În 1931 Bartok declara: "În timpul copilăriei în Sânnicolau Mare nu am avut nici o ocazie să ascult muzică populară românească... Nu am fixat impresii din folclorul muzical nici în Sânnicolau Mare, nici in Bistrița, nici în Nagyszollos." La 11 ani apărea pentru prima dată în fața publicului, cu ocazia unui concert organizat în scopuri filantropice; a interpretat, alături de alte piese, un fragment dintr-o sonată a lui Beethoven și propria compoziție, Cursul Dunării.

Viața și creația: Din 1894 până în 1899 a studiat la Bratislava, centru cu o tradiție culturală remarcabilă în Imperiu. Își continuă desăvârșirea în domeniul muzicii prin studii la Academia de Muzică din Budapesta. În octombrie 1901, în cadrul concertelor organizate de această instituție, s-a prezentat pentru prima dată publicului budapestan, interpretând Sonata în si minor a lui Franz Liszt. S-a angajat în puternicul curent antihabsburgic pornit în Ungaria în 1903. Pe colile de corespondență scria Jos Habsburgii!, iar la cursurile de la Academia de Muzică vine îmbrăcat în haine maghiare, în semn de sfidare a spiritului german dominant acolo. La 8 septembrie 1903, exprima într-o scrisoare această nobilă și  neexclusivistă profesiune de credință: „Eu personal voi servi din toată viața mea, în toate domeniile, întotdeauna și cu toate mijloacele mele, un singur scop: binele poporului și al patriei mele”. În 1904 a notat pentru prima dată melodii populare maghiare. O expediție de cercetare muzicală, întreprinsă de Kodaly Zoltan în anul următor, a avut rezultate atât de bune încât i-a convins pe amândoi să gândească sistematic această muncă. Cercetările din 1906 ale celor doi muzicieni în pusta Ungariei și în partea de nord a țării s-au finalizat printr-o culegere: Douăzeci de cântece populare maghiare, cu acompaniament de pian. În același an, Bartok se interesa de folclorul muzical slovac, iar trei ani mai târziu, în aria preocupărilor sale, intra melosul popular românesc. Investigațiile și interesul dublat de satisfacția reușitei, dincolo de impedimentele de orice fel, au împins tot mai mult granițele de studiu: în 1913 se afla în nordul Africii, ocupându-se de înregistrarea muzicii arabe; în 1932, era prezent la Cairo; în 1936, parcurgea Anatolia, pentru a studia folclorul turc; în 1942 prelucra la Universitatea Columbia de la New York folclor sârbo-croat. Concomitent cu cercetările pe teren, cu punerea la punct a unui sistem riguros de notare, de clasificare și de restituire tipografică a materialului cules, a publicat lucrări care au devenit repere în cercetarea etno muzicală universală: Cântece populare românești din comitatul Bihor (1913), Cântece populare ardelenești, împreună cu Kodaly Zoltan (1923), Muzica populară a românilor din Maramureș (1923), Cântecul popular maghiar, tipărită și în limbile germană și engleză (1924), Muzica populară maghiară și a popoarelor învecinate, apărută și în limbile germană și franceză (1934), Melodiile colindelor românești (1935). În 1935, în Editura Societății Compozitorilor Români, a fost tipărit studiul Muzica populară și însemnătatea ei pentru compoziția modernă. În jurul anului 1910 au loc câteva evenimente care-i stabilizează poziția socială și emoțională, creându-i un sentiment de siguranță, din păcate nu durabil. În 1907 a fost numit profesor de pian la Academia de Muzică din Budapesta. În 1909 s-a căsătorit cu Martha Ziegler, în anul următor s-a născut fiul lor, Bela, în 1920, concertează ca pianist în Europa, în 1927 în S. U. A, iar în 1929 în U. R. S. S. Societatea „Melos” din Berlin a consacrat trei zile unor concerte cu compoziții de cameră ale lui Bartok. În 1927 a primit premiul Societății „Musical Found Society”, pentru Cvartetul de coarde nr. 3. În planul vieții familiale s-au produs însă dereglări - în 1923 s-a despărțit de Martha Ziegler și s-a căsătorit cu Ditta Pasztory, pianistă, cu care va avea un fiu, Peter.

Prietenia Bartok – Bușiția: Cea dintâi scrisoare a lui Bartok Bela către Ioan Bușiția datează din 14 august 1909 și este ulterioară timpului petrecut de muzicianul maghiar în zona Beiușului, pentru a culege folclor românesc. Între 18 și 31 iulie 1909, Bartok Bela a fost găzduit și călăuzit de către Ioan Bușiția, căruia îi adresa mulțumiri pentru ospitalitate și servicii. O boală manifestată pe neașteptate a întrerupt expediția în zona Beiușului, lăsând neparcursă partea cuprinsă între Beiuș și Vașcău, unde l-ar fi putut găzdui învățătorul și folcloristul amator Vasile Sala. A revenit curând în Bihor, în jurul datei de 29 august 1909. În ianuarie 1912 îi expedia lui Bușiția prima scrisoare redactată exclusiv în limba română. Scrisoarea este ulterioară unei deplasări în zona Cociuba și înaintea alteia, proiectate pentru zona Aleșd. Relațiile prietenești stabilite cu Bușiția sunt evidențiate și de cererea pe care i-o adresează de a avea bunăvoința să pregătească câteva scrisori de recomandare pentru următorul său periplu bihorean, în care intrau localitățile: Aleșd, Groși, Telechiu, Luncșoara, Borod, Aștileu, Măgești, Șuncuiuș, Bratca și Ciucea, ca localitate de margine a teritoriului vizat. Întrucât avea la dispoziție 10 zile, solicita recomandări pentru șase sau șapte localități. Conștient că cererea adresată lui Bușiția nu era ușor de rezolvat, tot el sugera să-i parvină măcar o recomandare pentru preotul din Aleșd. În 1913, Bartok Bela se afla în Algeria, la marginea Saharei, de unde-i trimitea lui Ioan Bușiția o ilustrată; venise în urmă cu două săptămâni acolo și neadaptarea organismului său la căldura excesivă l-a obligat să se întoarcă la Alger, în căutarea unui medic, dar abandonând o zonă interesantă. Nu i se părea însă că temperatura de care avusese parte în Bihor, cu prilejul expediției sale etno muzicale din 1909, ar fi fost mai mică decât căldura nord-africană. La 24 martie 1914 îl informa pe Bușiția despre româncele invitate la Budapesta, la Academia de Muzică, pentru a cânta. Pe străzi au atras atenția, probabil datorită portului și, într-o mai mică măsură, datorită limbii, care nu reprezenta un fenomen inedit în capitala maghiară: „Ce senzație am produs pe stradă! E de necrezut. Nu a fost om care să nu se fi uitat după noi. Și ce mulți știu aici românește. Aproape în fiecare stradă au fost acostate în limba lor maternă.” În vara lui 1917, Bartok Bela intenționa să efectueze o excursie în Bihor; întrucât sănătatea soției sale nu se restabilise complet și, ca atare, nu-i permitea să-l însoțească, în locul ei urma să vină dirijorul italian Egisto Tangou. Prima parte a scrisorii din 7 iunie 1917, expediate de la Keresztur, a fost redactată de către soția lui Bartok, în intenția de a-i prelua ceva din obligații. Soția se arăta a fi extrem de preocupată de toate implicațiile acestei excursii, pe care o dorea, dacă se constată că lui Bartok îi priește, de durată. Dar conștientă de starea precară a fiecărei familii în asemenea timpuri și de nevoia generală de bani, insista ca Bușiția să discute cu familia Marele, unde avea să fie gazda, toate aspectele financiare conexe: „despre problema remunerației, pentru că este, bineînțeles imposibil, ca în lumea asta scumpă și în care nu găsești nimic, să facem apel la bunăvoința lor, numai așa fără nici un contraserviciu”. În rândurile adăugate de Bartok la textul soției sale se dau câteva detalii despre dirijorul italian, menite să înlăture orice complicație a prezenței sale. O personalitate reală, dar fără pretenții și mofturi; prevenit din vreme de simplitatea locurilor unde vor merge, acesta va accepta totul așa cum există; dar, din prudență, se va înarma cu un baton de salam și o cutie cu macaroane. La seria bucuriilor și a binefacerilor personale pe care le poate provoca o asemenea deplasare, se mai adăuga una: „faptul că în sfârșit pot să prezint unui mare muzician, chiar la fața locului, neîntrecutele cântece bihorene”. în finalul scrisorii se produce o invitație frumoasă din partea unui spirit tot atât de frumos: „Mi-am adus aminte, când citeam ultima dv. scrisoare, că de fapt de ce nu mi-ați scrie și în limba română? Deci pe curând, până la răspunsul scris - sper - în românește vă salută de multe ori credinciosul dv. Bartok”. Excursia proiectată nu a decurs conform așteptărilor și pregătirilor. Dirijorul italian s-a îmbolnăvit de tifos la câteva zile după demararea expediției și a fost nevoit să se retragă la Beiuș, adăpostit și îngrijit la soții Bușiția. Ioan Bușiția i-a făcut oaspetelui neprevăzut un portret în creion, pe care a notat: „Egisto Tangou dir. la Opera din Bpesta a zăcut la mine bolnav de tifos. A venit și a stat câteva zile și la Isaia Marele - cu Bela Bartok compozitorul la Urviș. Beiuș, 29/ VII 1917, Bușiția” în timp ce Tangou se afla în convalescență la Beiuș, Bartok a continuat culegerile sale muzicale la Dumbrăvița de Codru. În august 1917, Bartok îi trimite lui Bușiția o scrisoare pentru a-și exprima gratitudinea pentru felul în care au fost primiți în Bihor și pentru ajutorul dat, mai ales în cazul dirijorului italian.

Deși dansurile românești n-au putut fi executate la Viena, orchestrarea lor a rămas un lucru bun, întrucât Bartok se aștepta să le prezinte la Pesta (în primă audiție, s-au și cântat la Budapesta, la 11 februarie 1918). În scrisoarea din 28 ianuarie 1918, Bartok Bela îl întreabă pe Bușiția dacă este de acord ca această lucrare, redactată în trei limbi: germană, maghiară și română, să-i fie dedicată în acest fel simplu: „Domnului Profesor Ioan Bușiția”. Cât de apropiat se simțea de Ioan Bușiția o dovedește și mărturisirea făcută într-o scrisoare expediată din Berlin, la 30 martie 1920. Venise în capitala germană pentru a tatona terenul în vederea plecării din Ungaria: „La noi acasă situația este deznădăjduită. Am venit aici să mă orientez ce s-ar putea face. Am constatat cu bucurie că cei de aici mă stimează mult. În orice caz ar fi posibil să mă stabilesc aici”. Dacă l-ar împiedica ceva ar fi un motiv de natură sufletească: „Dar - cum bine știți - muzica populară cu greu mă lasă în apus; degeaba totul, ea mă trage spre răsărit”. În 1921 starea materială a familiei Bartok era dintre cele mai îngrijorătoare: locuia în două camere din vila unei cunoștințe de la Budapesta; întreținerea celor trei persoane depășea câștigul dintr-un an; trebuia să accepte fel de fel de lucrări pentru a face față cheltuielilor: concerte de pian, articole pentru publicații străine, cărți despre muzica populară maghiară și nemaghiară; evident, în aceste condiții, nu se mai putea ocupa de activitatea componistică. O nouă excursie în Bihor, o vilegiatură la Stâna de Vale ar fi fost de natură să-l refacă sufletește și trupește. De aceea, în scrisoarea din 8 mai 1921, îl roagă pe Ioan Bușiția să se intereseze de costul unor asemenea acțiuni. Din cauza deselor deplasări prin Europa, a grijii zilei de mâine pentru familie (problema locuinței), s-a văzut obligat să decline o invitație a lui Bușiția, din 1928, pentru un concert. Dar în eventualitatea participării lui Enescu la acesta, îi sugerează totuși lui Bușiția să-i propună acestuia „să-mi cânte dansurile populare românești (transcrise de Szekely și editate de Universal Edition). 2 dintre ele sunt dansuri românești din Bihor care s-ar încadra foarte bine într-un concert la Beiuș.” În 1931 i-a trimis lui Bușiția Sonatina scrisă pentru pian, apărută în transcripție pentru vioară, „căci și în ea, precum poate știi, sunt prelucrate dansuri populare românești”. O altă lucrare despre care îi vorbește, terminată la data expedierii scrisorii din 20 decembrie 1931, este 44 duouri pentru două viori, în care integrase melodii maghiare, slovace, românești, rutene, chiar și arabe, a apărut în 1933. Gândind retrospectiv asupra intențiilor, pasiunii științifice și puterii sale de muncă, puse față în față cu caracterul timpului în care a trăit, constată cât de opuse au fost acestea: „Ce multe lucruri frumoase aș mai fi putut realiza - înțeleg prin aceasta culegerea de cântece populare - dar m-a împiedicat nebunia lumii”

Referințe: - Bartok, Bela, Cântece Populare Româneşti Din Comitatul Bihor, București, Leipzig, Viena, 1915. p. V-VIII; - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde, Ioan Bușiția, Editura Logos 94. Oradea 2003. p. 74-88; - Enciclopedia României; - Béla Bartók, promotor al folclorului muzical românesc şi influența sa asupra sculptorului Vida Gheza, În: ”Graiul Maramureșului”, 19 decembrie 2015; - Vilmos, Juhasz, Bartok s Years in America (Anii lui Bartok în America de Nord), Washington DC, SUA, 2006, p. 40; - Kosa, András, László. - 135 de ani de la nașterea compozitorului Bartók Béla, În ”Observator Cultural” Supliment Bartok Bela, 28 aprilie-11 mai 2016; - Bela Bartok, în: http://www.por-sannicolaumare.ro/. (S. S.)

Ioan Bușiția - 140 de ani de la naștere

BUŞIŢIA, Ioan *** (Bușița, Ioan): - Profesor, artist plastic, dirijor, om politic. S-a născut la 10 martie 1875 în Sighetul Marmației. A încetat din viață în anul 1953 la Beiuş. Școala primară și studiile secundare le urmează pe plaiurile natale iar studiile superioare la Academia de Belle Arte din Budapesta. În anul 1899 este numit profesor suplinitor, iar în 1909 profesor titular definitiv la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. A fost un profesor bun, apreciat de colegi şi mult iubit de elevi. A desfășurat o bogată activitate extraşcolară, ceea ce face din el una dintre personalităţile cele mai populare ale Beiuşului, Ţării Beiuşului şi nu numai. Organizează şi desfăşoară viaţa muzicală şi artistică din şcoală şi din oraş. Iubitor al naturii, sportului şi turismului, cunoscător al munţilor Bihor, Vlădeasa şi Codru – Moma, organizator de excursii şi drumeţii. Împreună cu elevii şi membrii Turing Clubului Român, filiala Beiuş, al cărei preşedinte a fost, realizează marcajele pe numeroase trasee din Munţii Bihorului şi Vlădeasa, deschizându-i astfel  turismului şi drumeţiilor. În anul 1921 s-au pus bazele primului club de fotbal in Beius. Numit Aurora, clubul a fost condus de profesorul Ioan Busitia - presedinte, si Emil Pop - secretar (Bihor online - http://www.bihon.ro).  

În cadrul şcolii organizează o sală şi un cabinet de desen foarte bine dotate cu materialul didactic necesar, material  realizat în cea mai mare parte de el. Alături de dr. Ioan Ciordaş  ia parte la reorganizarea vieţii muzicale din Beiuş prin constituirea în septembrie 1905 a Reuniunii de cântări “Lyra” al cărei dirijor va fi. 

Participă la întreaga viaţă culturală şi politică a oraşului, făcând parte din structurile de conducere a societăţilor şi asociaţiunilor culturale din oraş. Sub bagheta sa, corul “Lyra” participă la marele spectacol ce a avut loc în 1906 la Bucureşti pe Arenele Romane, fiind apreciat cu superlative în presa vremii. Pentru repertoriul ce l-au prezentat acolo şi mai ales pentru faptul că au cântat “Deşteaptă-te Române”, întorşi acasă, dirijorul, coriştii, însoţitorii oficiali ai corului au fost aspru sancţionaţi de către autorităţi cu amenzi substanţiale, închisoare şi disciplinar. Profesorului Ioan Buşiţia i s-a interzis să mai dirijeze corul. Cu formaţiile muzicale şi artistice pe care le pregătea şi conducea, participă la activităţile cultural-educative desfăşurate de societăţile din oraş în întreaga Ţară a Beiuşului. Pentru implicarea lui în viaţa politică a oraşului Ioan Buşiţia a fost arestat şi  închis multă vreme de către autorităţile guvernării socialiste. “Într-o altă noapte două maşini “de teren” năvălesc zgomotos pe strada noastră, oprindu-se în faţa casei unde locuia prof. Ioan Buşiţia. Bătrânul profesor, buşit şi înghiontit este aruncat într-o maşină. În cealaltă au început să fie cărate o mulţime de cărţi, caiete, tablouri. 

Niculiță Papp - Natură statică cu portret Bușiția

După ce a stat câtva timp la închisoare l-au eliberat, dar i s-a sistat pensia, pe motiv de duşman al poporului”. Printre alte pagube pricinuite de această primă arestare, se numără şi aceea că, îi fuseseră “ridicate”  (şi r(n)eînapoiate) câteva lucruri preţioase, printre care jurnalul care cuprindea consemnările cu privire la întâlnirile sale cu Bela Bartok compozitorul ungur care venise în Bihor să culeagă folclor muzical românesc pe care-l îndrăgise din tot sufletul. Profesorul Buşiţia îl însoţea prin sate la cules de folclor şi printre altele l-a învăţat limba română. Jurnalele au dispărut fără urmă. La un interval oarecare de timp, după prima eliberare, Ioan Buşiţia, a fost din nou arestat, şi din nou eliberat şi binenţeles fără drept de pensie, muritor de foame, bătrân, singur şi fără apărare. Ca să nu moară de foame, minte inventivă, cu vaste cunoştinţe şi în alte domenii a început să construiască, spre vindere, “barometre artistice” pe bază de fire de păr lung. Din câte o casă ţărănească ieşea la fântână o fată cu o cofă pe umăr, când se arăta de “vreme bună” şi se retrăgea în casă, la “vreme rea”...(Bruchental-Ţuţuianu,   Mihaela. Legionarii (IV).  In:  Crişana plus (Oradea). An.11, Nr. 34 (534), 25 aug. 2002, p.3). Este demn de amintit faptul că Ioan Buşiţia l-a sprijinit pe compozitorul maghiar Bartok Bela în culegerea folclorului muzical bihorean, însoţindu-l în toate deplasările sale care s-au desfăşurat cu precădere în zona Vaşcăului. Iată ce scrie muzicologul  Zeno Vancea în această privinţă în prefaţa la volumul Bela Bartok. Scrisori. Vol. 1. Bucureşti, Editura Kriterion, 1976, “Bartok şi-a început munca de culegere a melodiilor populare româneşti în fostul judeţ Bihor, unde călăuzit în deplasările sale de Ioan Buşiţia, profesor de muzică şi de desen la liceul din Beiuş…” (p.6). Din aceeaşi lucrare (p.17) reproducem un alt text semnificativ: O bună parte din aceste scrisori, menite să reprezinte în faţa cititorului român, pars pro toto, ansamblul scrisorilor semnate de Bartok,sînt adresate unor români: Ioan Bianu, Octavian Beu, Ioan Buşiţia (profesor de muzică şi desen din Beiuş, prieten apropiat al lui Bela Bartok) Constantin Brăiloiu, D. G. Kiriac. (I.I., S.S.)