MARCHIȘ, (MARCHIȘIU), George*** Arhidiacon. Profesor. Publicist. S-a născut la Tămaia în 16 aprilie 1836. A încetat din viață în 28 aprilie 1884 la Carei. A trecut la cele veşnice ca arhidiacon al părţilor sătmărene. La moartea sa, revista „Familia” îl elogia ca pe „unul dintre cei mai inteligenți preoţi ai diecezei orădene”.
Urmează
şcoala primară la Baia Mare, studiile liceale şi le finalizează la Oradea, apoi
va studia teologia la Institutul „Sfânta Barbara” din Viena, unde, student fiind
încă, împreună cu câţiva colegi redactează revista manuscrisă „Armonia”.
După absolvirea
studiilor, în perioada 1859-1861 funcţionează profesor la liceul din Beiuş. A
fost membru al "Societăţii de
leptură" din Oradea. Colaborează cu scrieri modeste din punct de vedere
artistic la Aurora română, Familia, Foaie pentru minte inimă şi literatură,
şi Muza română. După cum se știe, Unirea Principatelor Române din 1859 a avut un puternic ecou în Bihor, în
sufletul bihorenilor. George Marchiş profesor la Gimnaziul
superior "Samuil Vulcan" din Beiuş, a trimis redacţiei ziarului Naţionalul (din Bucureşti), la 30 ianuarie - deci numai peste câteva zile de la
actul istoric al Unirii Munteniei cu Moldova, o scrisoare în care
a descris situaţia represivă a românilor și poezia semnificativ
intitulată Un glas de peste Carpaţi pe care autorul îl îndrepta "cătră fraţii
din Principate după alegerea aceluiaşi domn în ambele ţări”. Pătrunsă de un autentic sentiment patriotic, poezia conţine versuri ce
atestă o entuziastă stare de spirit: "...Aşa
inima-mi saltă de-o dulce bucurie / Şi frageda mea liră răsună-n vesel cânt /
La a voastră fericire, ce astăzi vi se
îmbie / La mândra primăvară pe-al vostru scump pământ / Şi cum să nu mă
bucur şi eu şi-orice român, / O, fraţi de-acelaşi sânge, ai Romei strănepoți /
Şi cum să nu sălteze a mea inimă-n sân / Şi cum să nu esalte voioşi românii
toţi: / Când orizontul vostru de nori acoperit / De-odată înseninează şi-n loc
de nori apare / Pe el, cu voioșie, un soare strălucit, / De-a cărui raze calde
fuge - orice supărare..." (Călușer, Iudita,
în „Crisia” 1981).
Trimiterea la București a poeziei Un glas de peste Carpaţi, scrisă în 30
ianuarie 1859, a dus la încetarea activității ca profesor la Beiuș și trece în
serviciul bisericesc. S-a
căsătorit cu Iulia Vulturu, fiica parohului Daniel Vultur din Bârsău de Sus, şi
a fost hirotonit preot, în 20 septembrie
1859. Până în 1861 va fi profesor la liceul din Beiuş. A susținut examenul
prosinodal, reuşit în 1863.
În august 1861,
Consiliul Locotenential cerea direcțiunii gimnaziului beiuşan ca profesorii
(George Marchiş, Ioan Sălăjan, Paul Vela…) să nu se mai implice în politică.
George Marchiş va fi transferat în parohia Chioag din protopopiatul Popești. Va
mai păstori parohiile din Resighea şi Homorodu de Mijloc, apoi, în mai 1881,
ajunge paroh şi protopop greco-catolic de Carei. A fost în cercul de
colaboratori ai Aurorei Române, între
anii 1863-1865, mai târziu aceştia trecând în redacția „Familia”: Iulian Grozescu,
A. Densuşianu, V. Bumbescu, V. Rusu, Zaharia Boiu, Ioan Papiu, At. M.
Marinescu, J. Bădescu, Paul Draga. Va mai colabora şi cu revistele: Gazeta Transilvaniei, Muza Română, Amicul
şcoalei, Amvonul, Sionul Românesc. În paginile revistei Familia publică nuvela istorică Orfanii şi Prețul de capitulare (1866). A fost membru al Oficiului
Exactoral (financiar) diecezan, asesor consistorial, inspector şcolar local,
iar 1881 era protopop de Codru.
A avut doi
copii: Romul George Marchiş, demn urmaş pe tărâmurile spirituale şi ale luptei
naţionale şi Otilia Marchiş-Bölöni[1],
prin care talentul literar al tatălui se desăvârșește.
Scrieri: - Amicului
C. Gr[ama] [versuri]. În: ”Foaie pentru minte inimă şi literatură”
(Braşov). An. 22, nr. 1, 1859, p. 17, - Fantasia
[versuri], în: ”Muza română” (Pesta),
1865, p. 89-90; - Juneţa, în: ”Aurora română” (Pesta), An. 3, nr. 1, 1865,
p. 9; - Orfanii, în: ”Familia” (Pesta), An 2, nr. 1, 1866, p.
11-17; - Petofi, Omul, în: ”Aurora română” (Pesta), An 3, nr. 1, 1865,
p. 5; - Preţul de capitulare,
în: ”Muza română” ( Pesta), 1865,
p. 119-142.
Referiri: : - Dicţionarul
literaturii române de la origini până la 1900… p. 36, 552; - Faur,
Viorel, Societatea de lectură din Oradea 1852-1875 (studiu monografic),
Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, 1978, p. 79, 99, 163, - Călușer Iudita, Un document
inedit despre ecoul Unirii din 1859, În: ”Crisia”, Muzeul Țării Crișurilor,
Oradea, 1981, p. 241-248; - Câmpean, Viorel, Oameni și locuri din Sătmar, Editura
Citadela, Satu Mare, 2010, p. 94-97, -Nechita,
Vasile. - Preotul-profesor George Marchiş, comemorat la sediul Bibliotecii
Municipale Carei. În: „Informația zilei”, Satu Mare, 30 aprilie 2014
(http://www.informatia-zilei.ro/sm/preotul-profesor-george-marchis-comemorat-la-sediul-bibliotecii-municipale-carei/);
- Sana, Silviu. Eparhia Greco-Catolică de Oradea-Mare (1850-1900). Editura
Universității din Oradea. 2011. Pag. 35. (S.S.)
[1] Marchiș-Boloni, Otilia.
S-a născut în 8 octombrie 1873 în Homorodu de Mijloc. A încetat din viață în 26 august 1951 la
Budapesta. A fost o jurnalistă română și prima româncă care a efectuat o
călătorie de mare amploare în afara țării la sfârșitul secolului al XIX-lea. La
16 ani se căsătorește cu Cornel Cosmuța, fiul unor prieteni de familie, alături
de care călătorește la Budapesta și apoi la Sarajevo, unde soțul este numit
președinte al poștei din Bosnia. În 1892 se naște fiul lor, Cornel, care avea
să ajungă un reputat medic. Dorința sa de independență o face să plece la
Viena, unde se angajează ca muncitoare într-o curățătorie. După revenirea acasă
se înțelege cu soacra sa și având de această dată o mică moștenire se înscrie
la cursurile Academiei de Arte Frumoase din München, unde va studia alături de
Franz von Lenbach și Simon Hollósy. Dându-și seama că pictura nu este pentru
ea, alege condeiul. Astfel, propune Ministerelor Cultelor și Învățământului în
schimbul sprijinului material, colecționarea unor obiecte pentru muzeele din
Budapesta. Ziarelor din Satu Mare și Budapesta le promite reportaje din
viitoarele sale călătorii. Pornește la drum pe 7 martie 1901 la Trieste, în
nord-estul Italiei. Face opriri de lungă durată la Port-Said (Egipt), Bombai (India),
Colombo (Sri Lanka), Calcutta (India), Singapore, Hong Kong, Shanghai (China)
și Yokohama (Japonia).
Revine în Sarajevo pentru o
scurtă perioadă de timp. Aici începe să picteze după tehnica japoneză iar
impresiile sale de călătorie apar, din 1903, în revista „Új Idők” (Timpuri
Noi).
Se desparte de soț și
pleacă spre vest, mai întâi la Viena apoi la München, și se se stabilește, mai
apoi, la Paris. Își lărgește cercul de prieteni datorită rolului de reporter.
Astfel devine bună prietenă cu familia Rodin, pictorul Claude Monet, sculptorii
Maillol și Bourdelle, soția lui Gaugin și Constantin Brâncuși.
În 1909 îl cunoaște pe
scriitorul Anatole France cu prilejul unui interviu. Ulterior, lucrează pentru
un număr de ani ca secretară a acestuia. Cei doi se îndrăgostesc. Despre
călătoria lor în Italia și despre opera lui France, a scris, după ce acesta a primit
premiul Nobel (1921), Promenades d’Anatole France și mai apoi, întâi în
maghiară și apoi în română, Anatole France barangolásai („Pribegiile
lui Anatole France”), în 1925; Anatole France sétái („Plimbările lui
Anatole France”) în 1928. Datorită acestor cărți scriitorul francez a
început să pătrundă în lecturile intelectualilor români ai vremii.
Continuă să scrie la Paris pentru publicații ungurești și franceze. Îl cunoaște pe criticul literar Bölöni György, cu care avea să se căsătorească în 1912. După Primul Război Mondial a revenit la Budapesta, iar în 1918 se pregătește să plece în Olanda alături de Bölöni care obținuse funcția de ambasador. Acesta din urmă intră în conflict cu puterea de la Budapesta și este arestat. Soții Bölöni ajung în sfârșit la Haga în 1948 unde vor rămâne până în anul 1950. Revine alături de soț în Budapesta, unde sunt primiți în rândul micii burghezii - Wikipedia.
