TABLETA LUI DOREL

ÎNTÂMPLĂRI DIN CARTIERUL DE SUD

          De peste douăzeci de ani locuiesc în cartierul Apărătorii Patriei, în partea de sud a Bucureştiului. Este o atmosferă interesantă şi, adeseori, pitorească. Fireşte, nu găseşti aici protipendada Capitalei, dar oamenii, prin ceea ce spun şi fac, dau o culoare aparte zonei. Ca să nu mai vorbim de faptul că, şi “Spitalul 9”, atât de vestit, este tot aici. Uneori nu poţi să deosebeşti pacienţii acestuia de oamenii locului.
          De-a lungul timpului, am asistat la numeroase “faze” haioase, pe care mi le-am notat într-un carneţel, spre aducere sau luare aminte. Vă prezint, mai jos, unele dintre ele. Pe unii dintre autorii acestor perle îi cunosc, dar cred că este mai bine să nu dăm nume, pentru că vreau să mai beau bere în cartier...

*

Staţia de metrou “Piaţa Sudului”, pe peronul pentru staţia “Apărătorii Patriei”.
Două doamne. Una cu o pălărie fistichie îi spune celeilalte:
-Hai în partea asta, dragă, că este mai dezaglomerat aici...

*

O tanti, la o tarabă în piaţa Berceni:
-Levanţicăăăă… levanţicăăă… pentru contra moliilor!

*

În autobuzul 102, două “fete de cartier”:
- Auzi, fată, ia dă-te mai încolo!
- De ce, fată?
- Să-l vad pe ăla care s-a urcat acum.
- Aaa… Şi… ceva-ceva?
- Nimic! Credeam că are ochii albaştri.
- Îi are verzi, fată!
- Ştiu (resemnată), dar speram că are şi el ochii, aşa, de… intelectual!

*

Doi “băieţi de cartier”, aşteptând metroul în staţia “Apărătorii Patriei”, discută despre diversele “grade de gravitate” ale înjurăturilor:
- Coane, dacă te-njură unu’ de morţii mă-tii, nu e mare lucru…
- Corect, toată lumea face chestia asta.
- Da, dar dacă te-njură de mamă, s-a terminat!

*

În autobuzul 102, cam la o oră de vârf, un moş pus pe harţă se tot agita, pentru că o puştoaică, cu căştile pe urechi, îl călcase, din greşeală, pe bombeu:
- Nesimţito! Din ce ţară eşti?
- Din Ferentari.

*

Două “fete de cartier” povesteau, în metrou, între “Piaţa Sudului” şi “Apărătorii Patriei”, despre un tip:
- Vai, dar a slăbit aşa de mult...
- Da, l-am văzut şi eu, da’ mă mir cum de a rămas la fel de înalt.

*

În faţa blocului meu, un tânăr se uita în sus către etaj, supărat că cineva a aruncat cu roşii în el. A început să înjure de mamă, de tată, de toate rudele...
O bătrână iese de la scara vecină şi comentează şi ea:
-Ai dracu’, bani au să arunce cu roşiile pe geam, da’ să plătească întreţinerea la timp, nu...

*

De Paşti, în biserică, pe strada “Panselelor”. La intrare, nişte doamne se certau.
Un tânăr interveni, împăciuitor:
          -Haideţi, doamnelor, nu vă mai certaţi, că suntem la biserică, ce dracu’...

*

La ieşirea de la magazinul “La Puiu’Colonelu’ “, cineva îmi zise:
- Hai să discutăm despre ce vorbirăm.

*

În autobuz, pe linia lui 232, o tipă către alta:
-Eu propun să coborâm la Belu şi să mergem pe jos. Nu vezi că mergem doi metri şi trei stăm?

*

În metrou, la staţia “Piaţa Sudului” se întâlnesc doi amici, care, se pare că, nu se văzuseră cam de multişor. Stăteau de vorbă. Unul îi spunea celuilalt despre o afacere pe care a deschis-o de vreo 3-4 luni:
-Servim feluri tradiţionale: mici, pizza, manele.

*

În autobuzul 102:
-Ştiţi cumva, unde trebuie să cobor şi ce autobuz trebuie să iau ca să ajung la staţia „Maica Domnului”?
-Dracu’ ştie!

*

Tot în magazin “La Puiu’Colonelu’ “. Magazinul este înghesuit în scara  blocului. Vine un client, cam pe la 65 de ani, uşor cocoşat, cu mânecile de la cămaşă suflecate şi, înainte de a bea din sticla de bere, zice:
-Am muncit, azi, toată ziua la ţară, de mi-au sărit capacele.
Un client, aflat în trecere prin magazin, spuse:
-Ce bine că aveţi ţară!

*
Doi tipi se urcă în autobuzul 102, care, ca de obicei, era foarte aglomerat:
          -Al dracu’ de autobuz! zise unul. Te sui în el adolescent şi te dai jos bărbat în toată firea!...

*

La Piaţa Berceni, lângă Spitalul 9, doi moşi la cumpărături. Unul dintre ei se uită în portofel şi exclamă:
-Ia te uită ce de bani am la mine... A, stai, că am luat portofelul lu’ nevastă-mea!

*

În obişnuitul autobuz 102, una din cele două liceene care tot vorbiseră, preţ de vreo două staţii, la coborâre, îi spuse celeilalte:
            -Ai grijă, vezi să nu uiţi! În noaptea aceasta va fi un fenomen natural foarte interesant - o eclipsă totală de lună. Parcă, pe la ora 10 şi un sfert.
            O babă, care tot ciulise urechile de curiozitate la conversaţia celor două fete, nu se putu abţine şi întrebă:
            - Pe ce canal, maică?

*

În metrou, un moş şi o babă încing o discuţie pe teme politice:
Baba: -Măi Costică, să ştii tu de la mine. Tot mai buni erau ăia de la PSD...
Moşul:-De ce, Ileano!?
Baba:-Păi, ăia n-aveau cozi la farmacie, n-aveau aviară...

*

În metrou, pe la ora 22.30, doi puştani vorbeau:
-Bă, mai întâi, trebuie să ne luăm ţigări.
-Da, da. Numai că trebuie să ne grăbim, ca să găsim un non-stop deschis.

*

La ”Puiu Colonelu”, unul dintre clienţi interveni într-o discuţie de-a noastră, a celor din “clubul băutorilor de bere”:
-Eu n-am înţeles niciodată faza asta cu discriminarea. Mereu am zis că femeile trebuie să fie egale între ele.

*
În drum spre Piaţa Berceni, o mamă îşi întrebă fetiţa de vreo doi anişori, aflată într-un cărucior:
          -Ţi-e frig?
          -Da…
          -De ce mă minţi?
Tu nici măcar nu ştii ce-nseamnă “frig”!...

*

În metrou, un tip băut destul de bine, vorbea singur:
          -Ajută, Doamne, Rapidul! Dă-le noroc, înţelepciune, dreptate şi adevăr! (Apoi, adresându-se celor din jur): Să trăiţi bine!

*

Tot în magazin “La Puiu’Colonelu’ “, înainte de Paşti. Un amic tocmai ne povestea o întâmplare cu copilul său. Puiu era în vervă, simţind că va avea vânzări mai mari, în seara aceea. Un client mai în vârstă intră şi i se adresează lui Puiu :
-O vodcă de post, vă rog frumos !...




VACANŢA DE VARĂ

          Zilele trecute, venind cu metroul spre casă, aud pe una dintre doamnele de alături confesându-se, oarecum iritată, prietenei sale:

- Auzi tu, dragă, ce ţi-e  şi cu copiii din ziua de azi!? Nu mai vor să-şi petreacă vacanţele de vară la ţară. Am probleme cu fiică-mea, nu ştiu ce tot a vorbit cu colegii ei, că mi-a stricat planurile de concediu. Ei visează doar la plaje, tabere sau locuri în care să aibă aproape prietenii, ori “gaşca” şi confortul de acasă, cu internet şi telefoane mobile. Vacanţa de vară nu mai e la ţară, a conchis ea, îmbufnată. Au coborât pe la Brâncoveanu, parcă.

La început n-am prea luat seama la cele spuse, dar pe drum spre casă, după ce am luat “pâinea noastră cea de toate zilele”, m-am trezit gândindu-mă: Dar eu, care sunt de la ţară, unde să mă mai fi dus în vacanţă!!!??? Ce v-a fi fost aşa deosebit în a-ţi petrece vacanţa la ţară? Nici fiica mea, Crina, nu s-a prea înghesuit să meargă la ţară, dar eu nu prea m-am preocupat de motivele opţiunii ei. Ca să fim drepţi în faţa istoriei, în ultimul timp mă gândesc că eu nici nu prea am observat cum şi când a crescut Crina. Aveam alte priorităţi. Mă gândeam şi lucram (aşa mă amăgeam eu!) la integrarea României în NATO, la probleme strategice, planetare (planetara dreaptă, planetara stângă!...) Din păcate, mi-am “redescoperit” familia mea cu problemele ei, mai târziu, când “viaţa m-a lovit cu şenila peste bot”, cum zicea prietenul meu Gigi! Eu eram trup şi suflet devotat “cauzei naţionale”: “Pieptul scos şi gândul la patrie, Dorele!”, cum se spune.

          Nu-i mai puţin adevărat că mă cuprinde, aşa câteodată, câte-un dor de ducă, de evadare din cotidian, de dorinţa de a merge la ţară la ai mei, sau aiurea prin ţară. Într-una din seri, am imaginat plecarea într-o astfel de călătorie şi am “invitat” prietenii mei de pe internet să mi se alăture. Iată două dintre multele răspunsuri primite.

Primul mesaj, de la Ioana, colega mea de serviciu:

Dragă Dorel,

EU vin cu tine la o plimbare, fie ea şi imaginară! Mă doare dorul de ducă! Mă seacă şi-mi pârjoleşte sufletul! Mi-e dor de dealurile de-ACASĂ, din Argeş... mi-e dor de simplitatea fiecărui lucruşor din casa bunicilor... de oalele de lut aşezate cu gura-n jos în vârful gardului, de putineiul în care mamaia mea cea dragă, Dumnezeu s-o odihnească, bătea laptele şi aduna unt, pe care ni-l servea apoi în străchini, cu mămăliga fierbinte, ouă fierte moi, şi brânza abia scoasă din „sadilă”... Mi-e dor de fâneţele aurii, de fragii strălucitori ca rubinele, de gârla limpede şi rece ca gheaţa, de icoanele de la peretele de la răsărit, de colacii pregătiţi pentru Moşii de Vară... Mi-e dor de smnul acela bun, fără griji, leganat în zumzăit de gâze şi cotcodăcit de găini... de foşnetul pădurii, de mirosul de pământ umed... de fructele zemoase... de florile minunate de pe prispa casei şi din grădină... zambile, gladiole, dalii enorme, „găleţi” de culoare, care făceau ca totul să arate ca o pagină dintr-o carte cu poveşti... de cerul aşa de înstelat, de biserica mânăstirii în care am fost botezată... de chipul măicuţei Eufrosina, care ne primea întotdeauna cu dragoste, ne servea cu miere şi la despărţire ne binecuvânta cu blândeţe... Cum să uit? Multe am uitat, însă toate astea nu-mi ies din minte! Poate şi pentru faptul că tânjesc să mai trăiesc acele clipe... DA, mi-e dor de viaţa aceea, de lumina lămpii de gaz, de mâinile lui Tata Mare, care mă zgâriau când îmi mângâia obrazul... Acum, această amintire îmi „zgârie” sufletul... Cum să uit? Cum să uit brutăria satului, raţia de ulei şi zahăr, “Eugenia” pe care o primeam sâmbăta (cea mai bună prăjitură)... ouăle proaspete pe care le adunam seara din cuibare... şi mirosul lemnelor arzând în soba de lut... dovleacul copt... ciupercile fripte pe plită… şi tăiatul porcului... ţuica fiartă... ventuzele cu care se „tratau” bunicii... briciul cu care se bârbierea Tata Mare sâmbăta, pentru ca duminica, în „ziua lui Dumnezeu” să fie „primenit”... şi războiul de ţesut (cu suveica şi vârtelniţa!) la care am lucrat împreună cu mamaia... Hm, mă simt de parcă aş fi trăit o altă viaţă! Parcă aş fi o „reâncarnare” a mea, după 30 de ani! Aş avea atât de multe de „retrăit”! Chipul îmi râde, ochii îmi lăcrimează, iar inima mi-e însângerată! Astăzi mă întorc ACASĂ, dar nimic din cele ce au fost nu mă mai aşteaptă cum mă aşteptau atunci... şi nici nu e mult de atunci, asta mă doare cel mai tare! Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să-mi deschid sufletul şi să-mi amintesc! Ţi-am trimis o „părticică” din sufletul meu! Sinceritatea ta a dechis o poartă secretă spre inima mea! Tot ce sper este ca cei dragi ţie, Sonia, Crina, toată lumea care-ţi este aproape, familia... să înţeleagă că sunt norocoşi! Iar ţie, dragă PRIETENE, îţi doresc tot binele din lume! Şi dacă am primit e-mail de la tine, atunci şi eu sunt NOROCOASĂ! Cu mare drag, Ioana.

PS. E-adevărat că atunci, când vezi ceea ce vezi pe micile ecrane, în paginile ziarelor sau în jurul tău, îţi mai vine să debitezi niscaiva cuvinte dubioase la adresa unor mame... dar MAMA ROMÂNIA, nu are nici o vină! Fiii ei sunt cei vinovaţi! Hai că m-am încins! Da' nu mă las!

Al doilea mesaj aparţine unui fost coleg din domeniul financiar militar, dar care “a dorit să-şi păstreze anonimatul”, iar eu îi respect dorinţa:

Dragă Dorel,

Pe lângă fascinaţia pe care mi-o trezesc, imaginile acestea mi-aduc aminte de viaţa la ţară, de oamenii roşii în obraji, sănătoşi, pe chipul cărora se vedea lesne bucuria de a trăi, de copilărie, când mergeam desculţ prin noroi (mai intra şi-un mărăcine în talpă), de mirosul de fân proaspăt cosit, ori gata uscat, de simfonia insectelor în plină vară, de cărările numai de noi ştiute pe care le urmam, indiferent de vremea bună sau rea, de la o casă la alta pe coamele dealurilor, de căruţa trasă de o pereche de boi, sau vaci câteodată, cocoţaţi fiind pe fân şi tolăniţi pe spate cu ochii privind la cerul plin de stele, legănaţi de mersul agale al căruţei, de soarele roşu ce se lăsa tras după dealuri la apus, după o zi de coasă şi pielea ce devenea şi ea roşie înainte de a se bronza, … de masa plină la care ne strângeam cu toţii şi mâncam aproape pe nerăsuflate din cauza poftei sănătoase ce o aveam după efort,… de torsul lin al pisicii (Doamne, ce mai îmi placea să le trag de coadă – când eram mai mic desigur- mi se strângea mâna ca un cleşte-era un gest natural),… de cocoţatul în cireş (acolo eram piloţi de avioane) bineînţeles cu gura plină de cireşe,… de paşii trecuţi prin zmeuriş, inconştienţi că ar putea să apară ursul de după o tufă,.....de clipele în care trăiam şi nu trebuia să simt asta.....

          La câteva seri după ce am primit numeroase asemenea mesaje, m-am oprit la Puiu la o bere şi, din una-în-alta, cum tocmai se apropia vacanţa, cu paşi mărunţi şi repezi, am deschis şi acest subiect: “copii noştri şi vacanţa la ţară”. Eram curios să aflu şi părerea unor părinţi sau bunici de la oraş. Cum Crina s-a căsătorit anul trecut, probabil că la anul voi deveni şi eu bunic, dar voi fi bunic de la oraş!?… Cine ştie!? Vom trăi şi vom vedea!

-La drept vorbind, vacanţa aceea de la ţară mai trăieşte azi doar în amintire, rupse Piticu‘ tăcerea care se aşternuse, cumva nefiresc, fiind cu toţii năpădiţi de amintirile din copilărie. Copiii noştri, emancipaţi înainte de vreme, strâmbă din nas când aud şi de un week-end la bunici. Adevărul e că nici nu mai au “anturaj” acolo. Pe vremea noastră satele erau pline de copii de toate vârstele. Acum sunt puţini cei de la oraş, care vin la bunici.

-Românii au început să se întoarcă la ţară, dar numărul nepoţilor a cam scăzut odată cu natalitatea, zise Căluşarul. Prin urmare, cred că nu mai avem nici bunicii de altădată, nici suficienţi nepoţi care să le calce pragul. La fel e şi la mine, în Oltenia. Până nu demult, copiii cu bunici la ţară erau invidiaţi, aşa cum, azi, sunt cei cu multe ştampile în paşaport.

-Eu îmi aduc aminte, întrerupse Costel, că la prima lecţie de română de după vacanţă, compunerea obligatorie era: „Cum mi-am petrecut vacanţa”. Copiii de azi sunt produsul oraşului. Acum, copiii se împart în două categorii: cei duşi la ţară şi cei care refuză să mai meargă acolo.

          -Coane, zise Gani, ce s-o mai lungim, acum “la ţară” nu mai e de actualitate,  pentru că nu oferă confortul de la oraş. Nu are internet, poate nici bunicii nu mai sunt ce au fost. Mulţi refuză şi de lene, pentru că ştiu că vacanţa la ţară mai presupune şi ceva muncă, nu numai leneveală.

-După cum ştiţi, interveni Cocoş, eu sunt din zona Mănăstirea, de pe aici din sud. De ce nu mai e atractiv satul românesc pentru unii copii de azi? Am văzut în drumurile mele prin ţară că, în multe locuri, pădurea de lângă sat a dispărut, iazul e poluat sau în proprietate privată, izlazul găzduieşte vile etc.

-Mie mi-e dor de vacanţele petrecute la ţară, reluă Sandu... şi deplâng copiii din ziua de azi care refuză să-şi petreacă o vacanţă de vis la ţară...

-Domne, în timp ce alţi europeni se gândesc la vacanţe în alte ţări, românii încă mai au nostalgii de doi bani după gâşte, raţe, pâine pe vatră (care nu respectă normele UE, bineinţeles) şi alte chestii din astea, zise Gani. Vai de cozonacul nostru!!!

-Doar de două ori pe an ne strângem aproape toţi, adică de Paşti, şi uneori şi de Crăciun, spuse Marian. Şi asta se întâmplă de regulă în casa bunicii. Să fii tu fericit, eu să rămân cu sentimentele pe care le am atunci când stăm toţi la masă şi la poveşti, şi la râsete, la glume, înconjuraţi de veri, verişoare, de copiii lor, părinţii noştri, bunica... Şi nu are rost să-ţi mai spun....oricum e greu de înţeles.

-Eu, unul, totuşi, prefer să-mi văd familia şi verişorii şi prietenii şi bunicii, întări Cocoş cele spuse mai devreme.

-E mare păcat, zise Marian. Dintr-o vacanţă la ţară poţi să înveţi mult mai mult decât dintr-o excursie, mai ales dacă eşti copil şi n-ai văzut în viaţa ta animale şi plante în mediul lor natural. În străinătate e bine să mergi începând cu 15-16 ani, când poţi să înţelegi diferenţele dintre culturile lumii, când poţi să apreciezi singur locuri, clădiri, monumente, picturi... La vârsta copilăriei e mult mai util să mergi la ţară la bunici, unde mănânci sănătos, te bucuri de dragostea bunicilor şi te relaxezi în liniştea satului. Dar chiar şi aşa, într-o vacanţă de vară rămâne timp şi pentru ca să mergi la ţară, chiar dacă mergi şi cu părinţii în străinătate. Important este să vrei! Şi eu am trăit asemenea vacanţe pe care le păstrez în suflet şi în amintiri toată viaţa. Multe din clipele trăite atunci şi locurile de acolo m-au inspirat pentru poeziile mele. Puiule, o bere rece, te rog, pentru inspiraţia ce va să vie!...

-Trei luni la bunici în fiecare vacanţă de vară... ăsta era programul până prin clasa şaptea sau a opta, continuă Sandu. Altă lume acum... Bunicii mei au ştiut cum să ne educe şi chiar dacă trebuia să mergem la sapă şi la fân, iar mai târziu la coasă, chiar dacă era muncă multă, tot aveam timp să jucăm un fotbal, să facem o baie în râu, să mergem la un pescuit, şi câte şi mai câte... Acele momente au rămas în memoria mea mai mult ca anii petrecuţi între blocurile oraşului. Puiule, mai ai bere?

-Vine!!! zise rapid Puiu, trezit parcă din reverie, nedorind să piardă comanda. Simţea că avem de discutat şi că va fi din nou o seară lungă...
         
-V-au podidit amintirile, domnilor, spuse un vecin. Părerea mea este că ne îndreptâm către o societate de “super consum”, cu ai ei "emanaţi" mai tineri sau mai vârstnici. Asta în timp ce în ţările civilizate din vestul Europei, multă lume este pasionată de întoarcerea la natură şi la... naturaleţe.

-I-auzi brâu’, interveni Gani. Ne-ai luat uşor şi ne-ai băgat în politică. Noi, aici, vorbeam de ... amintiri din copilărie.

-Pot să continui, întrebă vecinul? Îmi place subiectul şi sper că nu deranjez.

-Normal, este o ţară liberă, am intervenit.

-Deci, fetiţa mea de 7 ani şi cu mine, în ultimii doi ani nu am mai trecut deloc prin Constanţa. Ea dorea sa meargă într-un sat din Transilvania, la bunicii unei colege. În locul telegondolei voia să culegem fragi şi mure, în locul săriturilor la trambulina de la Aqua Magic voia să mergem la pescuit, iar în locul pizzelor de la restaurantele de la Mamaia Cazino, să mâncăm ciuperci, bureţi prăjiţi pe jar în curte şi culeşi de noi, aşa cum îi spusese colega ei. Am fost. Ne-am jucat şi cu căţelul flocos, care nu e de rasă, luam ouăle din cuibar. S-a jucat cu pisicile şi fugea desculţă prin curte. Fetiţa mea crede că peste tot în România, viaţa e la fel ca în satul acela din Transilvania. Eu, ce să zic!? Mă gândesc că atunci când va fi mare, de va vrea ea, se va putea muta unde va dori. Pentru că eu sper, că până atunci, românii să devină mai înţelepţi. Adică să trăiască mai simplu şi mai frumos, fără a da atâta importanţă unor lucruri materiale, haine de fiţe, bascheţi de firmă, căşti la ureche cu care ascultă ultimul hit al unei "vedete fără voce", dar cu sânii siliconaţi şi cu ochelari D&G falşi pe frunte şi uitându-se cu admiraţie dupa fiecare maşină 4x4 care trece, aşa “bengoasă de bengoasă”.

-Dar mai opreşte-te, bre, mai trage-ţi sufletul şi mai ia o gură de bere, izbucni Gani.

-Da, grăi Piticu’ asta e frumuseţea şi paradoxul: era sărăcie, era simplitate, dar era sinceritate şi candoare. Civilizaţia e nici bună, nici rea, depinde cum o folosim. Comoara era iubirea bunicilor, calmă, înţeleaptă... ea aducea şi libertatea... una frumoasă şi senină... nu o libertate a răului. Pentru că răul în sine te subjugă, eşti rob răului, nu te lasă să fii liber, să fii tu însuţi. Mi-e drag de toţi cei care oftează dupa bunicii lor şi varsă o lacrimă pentru cei ce le-au făcut copilăria fericită....

-Acum, reluă Sandu, copilul este cetăţean la bloc, alb la faţă ca puii de la Avicola. Tuşeşte de la nimica toată, se sufocă dacă aleargă 200 m, habar nu are de ce are broasca ochii bulbucaţi. Asta e! Apoi, părintele grijuliu întreabă doctorul dacă odrasla lui poate mânca muşchiuleţ de cocomârliţă cu garnitură de pepene galben. Iar doctorul, nici ăsta prea dus la biserică, îi spune să se facă “ierbivor”, că aşa a zis şi un mare neica nimeni nutriţionist la OTV, să bage verdeţuri să-i scadă toba din faţă şi tenderul din spate, să se ducă la “fitness”, sau la masaje cu piatră vulcanică. Nici să nu vă aud !

-Numai pe bucureşteni îi aud că strâmbă din nas să meargă la ţară la bunici, reluă noul vecin, cu toate că majoritatea dintre ei de acolo se trage, iar ei devin mai fiţoşi decât acei “orăşeni adevăraţi” care trăiesc de trei generaţii şi mai mult în Bucureşti. A, da, era să uit! Şi parvenitele din provincie, care se dau drept bucureştence! Am uitat de sclifositele alea! Adolescenţii cu gaşca lor cool vor să stea cu gaşca, să facă prostii. Parcă în ziua de azi nu mai are nimeni suflet şi nici inimă. Cui îi pasă de bunicii bătrâni şi bolnavi de la ţară, sau chiar de la oraş? Poate doar dacă au nevoie de ceva... “sponsorizare”! Cine mai are nevoie de bunici!? Uneori, nici măcar părinţii lor mai în vârstă! Hai să fim serioşi, ne îndreptăm toţi către o societate fără suflet şi fără inimă, unde primează egoismul şi egocentrismul. E clar?

-Din păcate, cam ai dreptate, spuse Căluşarul. Dar, la fel, nu este nici o noutate, nici în ţară la noi, nici aiurea. Uită-te la televizor! Cei care de-abia acum intră în viaţă, refuză să accepte realitatea, iar din cauza aceasta recurg la tutun, alcool, sex etc. Pe de altă parte, nu cred că noi am fost mai buni decât ei.

-Corect, dar numai parţial!, zise Gani. La tendinţe puternice, apar şi reacţii puternice. Părerea mea! Ei, tinerii, pun în practică ceea ce învaţă şi văd. E firesc, pentru că asta învaţă... Păi, cu ce sunt pline ziarele şi emisiunile TV? Cu poveşti din vacanţe şi croaziere în cele mai neauzite colţuri din lume... Insule care nici nu se văd pe hărţile cu scară mare... Nebunie alimentată chiar de aşa-zişii oameni serioşi. Vezi ziarişti care înfierbântă minţile tinerilor cu imagini cu palmieri (nu de Constanţa!) şi  cu oceane albastre...  Dar, o excursie la mănăstiri, ori la monumentele istorice ale României, nu!!!! Că e nasol... România... râd colegii, prietenii şi mai ales gagicile de ei... Cum mai “cade” vreo o fetiţă, dacă îi spun că am fost la bunica şi la Mănăstirea Cozia, spre exemplu?!

-Exact, aşa cum îi învăţăm, aşa îi avem, spuse Ilie. Dacă astea sunt valorile prezentate de mass media, este normal să gândească aşa. Numai când mă uit şi văd tot felul de prezentatori şi prezentatoare de la Tv, care îşi povestesc vacanţele exotice, unde o cameră la hotel costă pe noapte cât un salariu mediu în România, mă apucă nevricalele. Deunăzi, o "vedetă", cu multă nonşalanţă ne spunea, dându-şi ochii peste cap ca melcul frenetic, cum trebuie să călătorim: luăm globul pământesc şi, cu ochii închişi, punem degetul pe el. Unde a căzut, acolo mergem. Aşa vorbea, de parcă românii ar fi fost mai ceva ca “sărmanii” din Monte Carlo. M-am întrebat dacă asta e prostie, inconştienţă, rupere de realitate, sau ce? Păi dacă aşa exemple le dăm, e şi normal ca tinerii şi copiii să viseze la cai verzi pe plaiurile mioritice. De fapt, la aşa "vedete", aşa admiratori!

-Vorbim cu oarecare nostalgie despre copilăria ori despre întâmplările adolescenţei noastre, zise vecinul. Problema este foarte reală şi, probabil,  că abia în 20-30 ani se va putea evalua corect ce se va alege de generaţia internetului şi a celularelor.  De la fotbal pe maidane, ori  Alexandru Dumas sau Jules Verne elemente specifice generaţiei noastre, la i-pod şi You Tube e un salt pe care, cred că, nici un sociolog nu îl poate încă înţelege, salt care, cumva, va schimba omenirea. Şi mai e ceva: mămăliga a fost alimentul de bază al românului. A zis şi bravul Stoicikov, când se ducea cu BMW-ul la cules de castraveţi muraţi. Numai să ai din ce face şi cu ce face o mămăligă. Apoi dacă o ai pe masă, mai trebuie şi ceva pe lângă ea. Şi, acum vă zic “pofta bună”; eu mă duc să mănânc mămăligă cu lapte fiert! Mi s-a făcut poftă!

          -După ce ai băut trei beri, să ştii că este foarte bună mămăliga cu laptele fiert! Să ai poftă la... halbă! Şi te-ai dus, dulce minune, râse Gani în urma lui, petrecându-l cu privirea. Dragilor, continuă apoi Gani, pot să întreb de ce e nevoie de internet în Crăcănaţii din Deal? Are nea Gheo nevoie să-şi acceseze e-mailurile de serviciu acolo? Sau, dacă te duci în vacanţă, e musai să downloadezi softuri şi mp3-uri ca să iasă bine mămăliga!? Ori, poate ca să downloadezi ultimile poze sexi pe care le-ai ratat când ai plecat la oraş... Hai să fim sinceri, poţi să ai o vacanţă bună şi departe de un monitor de calculator, mobil sau iPOD.

-Mă tem că avem tendinţa de a generaliza, reluă Cocoş! Cred că opiniile noastre se bazează pe ce vedem sau auzim pe aici, prin Bucureşti... Nu cred că este atât de relevant ce se întamplă în Bucureşti cu şcolarii! Marea majoritate a copiilor acestei ţări nu poate visa decât la o vacanţă în locuri modeste din România, nu la plaje exotice. Câţi, oare, dintre copiii ţării au parte de aşa ceva? Foarte puţini... Cei mai mulţi stau acasă, îşi vizitează bunicii la ţară... La mine în sat, vacanţa încă aduce copii din toate colţurile ţării, an de an, aproape în fiecare curte...

-Şi eu am exact aceeaşi impresie, interveni Piticu’, se cam generalizează. Nu pot să cred că, în România de astăzi, toţi copiii visează numai ultimul tip de iPod şi numai partyuri la McDonald, de ziua de naştere. Nu pot şi nu vreau să cred că în România nu mai sunt copii sau adolescenţi care fac drumetii cu rucsacul în spate şi beau apă rece de la izvor, în loc de Coca-Cola. Şi, de asemenea, nu-mi vine să cred că nu mai există tineri care să se minuneze de isprăvile lui D’Artagnan, ci numai de cele ale Terminatorului. Dacă totuşi e aşa, şi dacă totuşi s-a ajuns la acest “super consumism”, cum zicea cineva mai devreme, care influenţează se pare tineretul român, cred că vinovaţi nu sunt tinerii, ci cei care îi îdoctrinează de mici cu astfel de chestii. Societatea pe care o prezentaţi pare total dezumanizată, o societate care în afară de „consum” nu mai are alt ţel. Cred şi sper că nu este chiar aşa.

          -Ba, eu cred că ziarele nu generalizează de loc, zise cineva care intrase de câteva minute şi îşi bea liniştit berea. România de azi e o ţară în care mizeria morală a ajuns la superlative, căci pe aia materială o vedeţi, desigur, şi dumneavoastră. Toţi nu visează decât maşini de maşini, bani şi distracţii. Cât mai repede, cât mai mult şi cu orice preţ. Oricât de mare ar fi preţul de plătit, chiar şi cel al prostituţiei morale. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut norocul şi posibilitatea să ne creştem copiii în respectul autenticităţii şi al adevăratelor valori, la fel ca şi părinţii noştri. Dar copiii noştri cum ne vor creşte nepoţii? Îmi aduc aminte cu plăcere de vacanţele petrecute la ţară şi îmi pare rău pentru copiii noştri, că nu prea mai au această opţiune şi, se pare, că nici nu prea şi-o doresc. Acum şi eu sunt dependent de internet şi de toate năzdrăvăniile începutului de secol XXI, dar când închid ochii, îmi aduc aminte cu plăcere de nopţile de vară, de bunătăţile pe care nu le găseşti nicăieri altundeva, de prietenii şi de jocurile copilăriei. Probabil, pentru copiii noştri "Amintirile..." lui Creangă sunt fantezii. Pentru noi erau realitatea copilăriei noastre. În timpul anului şcolar, jucam fotbal pe maidanele Bucureştiului, iar în vacanţă eram ca maimuţele prin toţi copacii, la scăldat, la derdeluş, cu julituri şi vânătăi permanente, dar vai ce bine ne mai simţeam. Am căzut şi din cireş şi mi-am rupt mâna,  am spart şi geamuri din greşeală, dar tot mai bine a fost. Nu aveam jucării sofisticate, dar ne foloseam imaginaţia şi inventam toate drăciile posibile şi imposibile. Mi-aş dori, doar pentru câteva minute, să retrăiesc acele timpuri...

-În ce mă priveşte, pot spune că, atunci, când îmi sun bunicii, interveni un prieten al vecinului, mă cuprinde dorul, iar convorbirea se încheie cu nenumărate promisiuni şi asigurări de a veni negreşit la ei, deîndată ce începe vacanţa copiilor, ori concediul meu.  Iar când ma întorc la Zalău, o săptămână întreagă sau chiar două sunt consacrate unor nostalgice rememorări, găsind că e foarte greu să mă obişnuiesc acum la oraş. Nu s-a schimbat modul în care bunica te trezea dimineaţa când visai mai frumos, informându-te că trebuie să mergi la sapă, la fân sau la cules de prune. Urma o zi toridă de muncă, în care ţi-ai fi dorit să fii pe o plajă, dar strigătul bunicului te întrerupea din visare: "Greblează mai cu spor, nepoate, că ne-a fi târzie cina!" Dincolo de asta, satul tradiţional a cunoscut o considerabilă evoluţie: cooperativa renovată cu termopane joacă rolul discotecii acum, telefoane care-mai-de-care se întrec în redarea celor mai ciudate  manele.

          -Eu nu am avut bunici la ţară, interveni un alt client, aflat în trecere pe la Puiu! Nu am ştiut ce înseamnă să ai bunici la ţară, dar am avut nişte rude. Mă duceam cu plăcere, deşi rar. Dar, şi eu sunt de părere că, anii copilăriei aveau alt parfum... Am trăit pe urmele lui Creangă. La fel ca el, am fost la scăldat, cunoştem toate cotloanele Cetăţii Neamţului. Am bătut în lung şi în lat Culmea Pleşului, iar zilele parcă erau mai lungi. În ultimii ani însă, am bătut în lung şi lat lumea, în căutarea unui trai decent pentru fiul meu, colindând prin Grecia, Italia, Polonia, Germania, Ucraina, Republica Moldova. Şi încă mai colind. Am petrecut opt ani prin alte ţări, pentru că ţara noastră devine din ce in ce mai mică, ajunge câte odată doar un punct pe hartă. Am multe de povestit, dar şi aşa... Probabil că nu mai există frumuseţea şi puritatea aceea în sufletele noastre, pentru că nu mai avem timp să gândim decât la ziua de măine, ce ne aduce, dacă avem cu ce plăti întreţinerea şi ce pune pe masă, iar copiii noştri se interesează de mici cum pot să facă cât mai mulţi bani când vor fi mari, nu cum să-şi facă o cultură bogată şi un drum în viaţă, pentru că universităţi sunt pe toate drumurile şi ştiu ei că, dacă nu iau la o facultate fără  taxă, mama şi tata vor "strânge cureaua" şi vor găsi ei, cumva, o soluţie...

          -“Ezistă o explicaţie” extrem de simplă, zise Sandu. Nu mai mergem la ţară pentru că timpul nu stă în loc, iar noi evoluam tehnologic, social, mergem mai departe. Fiecare generaţie are amintirile şi nostalgiile ei; cei ce astăzi sunt la vârsta pensiei, erau şi ei oarecum speriaţi de copiii anilor ’80, pentru simplul motiv că au trăit într-o altă societate. Generaţia actuală se va cruci, probabil, la fel de mult la preferinţele copiilor ei. Avem tendinţa de a critica ceea ce nu întelegem, aşa cum se întamplă cu mulţi  “dinozauri” rămaşi din vremuri apuse.

          -Dinozaur eşti tu, zise Gani! Uite ce frumoşi, deştepţi şi modeşti suntem noi, mai ales Dorel, Piticu’ şi cu mine, cei mai în vârstă membri ai “clubului”!?

-Pledoarie inutilă, Coane, reluă Sandu imperturbabil, ridicând paharul în semn de “împăcare fără supărare”. Copiii de azi... mai sunt ei copii? Ce a fost odată frumos, pitoresc, a murit. Locul lor a fost luat de "viata modernă" cu toate fiţele ei, cu devierile ei, cu emisiunile TV consumatoare, propagând un nou stil de viaţă, importat, străin de ceea ce a fost românesc, bun, sănătos şi de bun simţ. Generaţia de azi, rebelă şi, oarecum, elitistă  ori  alienată, vrea experienţe noi, vrea libertate sau libertinism. Nu vrea să irosească timpul, aşteptând nu-ştiu-ce. Vrea să se folosească de natură, dar nu vrea să o şi protejeze. Marile oraşe au ajuns “puşcării”, betonate, prăfuite şi cu gunoaie ca nişte pete în faţa construcţiilor moderne cu pretenţii avangardiste şi europene. Cred că tinerii se simt încorsetaţi, cumva! Mizeria cea fizică şi cea morală, de care vorbea mai devreme cineva, pe care ei n-o bagă în seamă ne va sufoca. Banii şi dorinţa de a-i câştiga nu sunt şi garanţia împlinirii umane. Cei ce aleargă după bani, ca după un panaceu universal, capabil să aducă rezolvarea la orice problemă, nu iau în calcul că banii îi consumă atât pe ei, cât şi pe alţii şi distrug tot ce a mai rămas pur, natural. Adio romantism desuet, "vive le modernisme!"

-Mda, zise Gani. Ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă discuţie, după cum a zis Dorel, pentru cei de la 35 de ani în sus, care să le reamintească ceva nostalgii, lucruri frumoase şi copilăreşti şi sentimente, s-a transformat într-o comparaţie. Că aşa suntem noi obişnuiţi, că toate trebuie comparate şi, dacă se poate, uniformizate. Îndeosebi în jos, spre trecut, mă rog, după cum a perceput fiecare momentele frumoase din viaţa sa. Domnilor, da, a fost frumos, ne amintim cu plăcere şi gata!!! Nu poţi să ţii timpul în loc, sau să vrei, aşa, ca trei sferturi din ţară să trăiască atemporal. Ne place sau nu, trebuie să recunoaştem că lucrurile s-au schimbat pe de o parte în trecut, se schimbă în prezent şi, desigur, se vor schimba şi în viitor. A spune unor tineri că nu ştiu ce pierd, echivalează cu ideea că şi bunicii şi străbunicii noştri să ne fii spus că habar nu avem  ce pierdem, spre exemplu, mergând cu maşina la muncă, în loc să folosim calul sau căruţa. Lăsaţi tinerii să îşi trăiască propriile vremuri. Dezobişnuiţi-vă de expresiile "cum am crescut eu, pot creşte şi copiii", sau mai grav "trebuie să crească şi copiii". Aţi tot vorbit despre sat, despre viaţa la ţară, sau cum zicea Topârceanu: “Locuinţa mea de vară, e la ţară”... Acu‘ eu vin şi zic: satul este aproape neschimbat, dar lumea? Părerea mea este că, ne putem aminti cu plăcere de anumite lucruri frumoase şi fără să le comparăm cu timpurile actuale. Cine face comparaţia obsesiv şi nu are încă 50 de ani, dă semne certe de îmbătrânire prematură. Şi străbunicii vă spuneau pe aia cu "pe vremea mea", iar pe voi vă scotea din sărite. Fiţi sinceri şi recunoaşteţi! Acum se pare  că aţi cam uitat şi faceţi acelaşi lucru cu proprii copii. Ce ne facem, fetelor!?

-Nu mă supăr, zise Piticu’, conciliant. Îmi pare rău, dar nu s-a dorit a ne “strica”  nostalgiile, însă ştii şi tu, amintirile le depeni cu prietenii şi familia. Mai ales în situaţia actuală aştepţi să găseşti altceva. Or fi bune şi nostalgiile. Sunt de acord cu tine că a transpune nostalgiile trecutului şi sentimentalismul în viaţa de zi cu zi, a vrea ca timpul să se oprească în loc la un moment dat, şi anume acela cel mai frumos din viaţa  fiecăruia, este una din metehnele de care suferim, iar aşa-zisa noastră “revoltă” pornea de la faptul că această împietrire în trecut este menţinută cu sârg de presă, care apoi, ipocrit, se întreabă de ce cetăţenii României nu sunt în stare să fie pe deplin în secolul 21. Păi, nu pot pentru că pe toate căile le sunt şoptite chestii de genul "ce frumos era  înainte şi ce urât e acum", iar ei, oamenii de rând, nu mai înţeleg că vremurile se schimbă, pentru că aşa se întâmplă de la Burebista încoace, să zicem. Poate viteza e alta, dar procesul e acelaşi. Şi, cu asta închei, mă “revolt” ca să zic aşa, pentru că  principalul motiv în România pentru "războiul generaţiilor" sunt tocmai aceste comparaţii: trecut-prezent. O prea mare rătăcire în trecut. Compararea lui mereu cu prezentul e primul semn de inadaptare şi depăşire de către realităţi. Nu mai pun la socoteală neînţelegerea lor. Există o delimitare clară între sentimental şi real, iar comparaţiile dintre ele sunt deplasate. Am zis!

În loc de încheiere: Doamne, şi cum au mai zburat anii...! În orice caz, mi-e dor de un lapte fiert în ceaunul în care s-a facut mămăliguţa!!! Ca la mama acasă! Se mai citeşte "La Medeleni"?

DIPLOMĂ SĂ FIE!

          Era Ajunul Crăciunului. Doamne, ce-am mai aşteptat zilele acelea libere! Atâtea câte au fost date! Am sperat că se va face punte cu zilele libere de Anul Nou. Am rămas cu speranţa. Nu că aş fi avut ceva deosebit de făcut sau de rezolvat. Nu ! Pur şi simplu îmi plac zilele libere ! Mai stai la un pahar de vorbă, mai citeşti, te mai plimbi, te întâlneşti cu prietenii la una mică, fără neliniştea că a doua zi trebuie să fii fresh la serviciu.
          De la blocul vecin se auzea, ironic, “Te uită cum ninge Decembre...” Aiurea! De unde zăpadă? Chefurile stăteau să înceapă. De la vecini venea miros de cârnaţi proaspeţi, prăjiţi... Cred că fusese un porc de porc! La tv, pe toate canalele erau ştiri despre aderarea noastră la UE. Păreri şi păreri.
          Cum era firesc, din “înalt ordin”, am mers în piaţă... în “misiune de luptă”. Nu contează ce-am capturat. E confidenţial! Ce-am căutat, am găsit !
          Interesant e că, până şi în piaţă, lumea era conectată la problemele ţării: Suntem oare pregătiţi să aderăm? Avem cu ce ne mândri la revenirea/ intrarea în Europa? Sunt şi motive de jenă, de îngrijorare? Da’ noi ce câştigăm? Adicătelea, patriotism-patriotism, dar orişicât... Mândria naţională trece şi prin stomac, nu ?.
          Nu am intrat în vorbă, fireşte, căci nu ştiam care şi de partea cui era. Dar de ascultat, am ascultat. Cel puţin pentru mine, a fost o experienţă interesantă. Din păcate, “agenda mea fiind foarte încărcată“, din motive obiective care ţineau de... soţie, nu am prins toată discuţia.
          Am luat metroul către casă. Jur că nu am compus eu melodia “Cine-a pus cârciuma-n drum...“, dar, când e să se aleagă praful... Cum să treci nepăsător, în prag de sărbători, pe lângă prietenii şi vecinii de bloc aflaţi, aţi ghicit “La Puiu Colonelu’. Luând berea de rigoare (nu-mi plac tăriile!), le-am relatat ce am auzit în piaţă. Poate şi pentru faptul că vroiam să le aud părerile...
          -Cu ce ne mândrim? zise Puiu, aşa mai mult pentru sine, pentru că se prinsese că era prilej de a creşte încasările... Aşa e el, fire înţelegătoare. De ce sau cu ce ne jenăm, noi românii?, bună întrebare...
          -Îmi pare rău că suntem o săracă ţară bogată, că Europa se cam teme de noi şi nu ne prea vede cu ochi buni, apucă Sandu ideea din zbor.
-Avem studenţi în facultăţi, dar nu au unde să stea, începu domnul Ilie administratorul nostru, fost militar, un om simpatic, eficient şi discret. Noroc că noi stăm în Bucureşti. Căminele studenţeşti, am văzut la tv, nu sunt într-o stare corespunzătoare. De asemenea, sunt bătrâni care n-au bani să-şi cumpere medicamentele necesare.
          -Eu zic că democraţia asta a luat o amploare foarte mare, interveni Căluşaru’, dar uneori este prost sau greşit înţeleasă şi nu ştim dacă mai putem spune că la noi există ruşine, sau, mă rog, nu ruşine cât bun simţ.
          -Crezi că ţine de educaţie sau de societatea în care trăim? l-am întrebat.
          -De educaţie, de societate, de ceea ce vedem la tv, de ceea ce este în jurul nostru, cine mai ştie!?
          -Până unde şi până când să ne ascundem în spatele mândriei naţionale, agitând tot felul de prejudecăţi? supuse spre dezbaterea în plen acest subiect, domnul Florin, şofer, un tip forţos, cam pletos în acea zi, în opinia noastră. Adică nu se tunsese fff scurt de vreo două săptămâni.
          -Stai, eu nu cred că e bine să ai prejudecăţi, luă Sandu cuvântul. Cred că fiecare are locul şi rolul său pe pământ.
-Domne ce texte ai, îl atacă Florin.
-Toţi suntem oameni, reluă imperturbabil Sandu. Dar nu cred că suntem noi în măsură să facem sau să stabilim astfel de lucruri şi locuri. La urma-urmei, fiecare cu locul lui. Unii ajung însă pe unele locuri, posturi fără a avea şi meritul necesar, o întoarse el, ci doar pentru că au pe cineva, pe undeva, mă înţelegi, o pilă, o cunoştinţă, o relaţie, în bunul stil românesc. Ceva de genul acesta. Problema nu e nouă.
          -Se spune că românii, în general, judecă foarte uşor alte persoane, au prejudecăţi, continuă Florin...
          -Păi, da! îl întrerupse Gani. Tot timpul trebuie ei să zică ceva. Ai văzut cum fac mai mereu: uite şi la ăla, uite cum face ăla, uite cum zice ăla... nu e bine aia, nu e bine ailaltă, ăla nu e bun. Mereu judecă după ce au ei în cap, nu după standarde, după principii sau reguli.
          -Deci?
          -Deci eu cred că e vorba chiar de prejudecăţi.
          -Este greşit, este o ruşine să ai prejudecăţi ? rupse tăcerea Marian.
          -Da, în mare măsură, continuă Gani. Pentru ce să judeci tu pe cineva, după părerile tale? Eşti sigur că părerile tale sunt cele mai bune, unanim acceptate? Sunt, sau pot fi ele considerate, ca nişte standarde? Hai că aici l-am terminat pe Dorel, că el e cu standarde şi proceduri NATO... La el şi berea trebuie să fie după standarde. La urma-urmei fiecare cu părerea lui, cu capra lui, cum se zice. Lasă-i în pace!
          -Şi totuşi, interveni Ilie, mie mi se pare că tinerii, noua generaţie încearcă să schimbe cîte ceva, inclusiv în privinţa prejudecăţilor. Mă uit şi la copii mei, ei trec cu dezinvoltură peste prejudecăţi: fie că nu le cunosc, fie că, dacă le cunosc, nu le iau în seamă. Au deja un altfel de a fi, de a privi, de a aborda lucrurile, faptele. Nu mai stau să-i judece pe fiecare, să vadă ce face fiecare...
          -Vrei să spui că tinerii nu au prejudecăţi?
          -Au, dar parcă, totuşi, încearcă să schimbe ceva.
          -Cum?
          -Am observat că nu sunt pasionaţi de aceleaşi lucruri ca şi cei mai în vârstă. Au alte preocupări. Acum calculatorul, internetul au devenit priorităţi în lista obiectivelor lor.
          -Eu aş mai adăuga ceva la lista motivelor cu care nu prea am avea cu ce ne mândri, adăugă Puiu, după ce trecu în carneţel cine şi ce a cumpărat. Că doar slujba-i slujbă, drujba-i, drujbă, nu? Cu mizeria de pe străzi, din păcate. Şi chiar îmi pare rău, pentru că România poate ar fi mult mai frumoasă dacă s-ar ocupa cine trebuie şi de igiena locurilor mioritice sau a Bucureştiului, în primul rând. Plus că bunul simţ în Bucureşti e cam în scădere, precum cotele apelor Dunării, aşa...
          -Apropo, îl întrerupse Gani. Cum ar fi să auzi la ştiri, ceva de genul: “Astăzi, staţiile de evaluare din sectoare au arătat că nivelul bunului simţ al bucureştenilor a scăzut 4%“? Sau alta: “Institutul Internaţional de Sondaj X a publicat raportul săptămânal de analiză în care se arată, printre altele, că ţara noastră se află pe locul 2 în privinţa lipsei de bun simţ...”
          -Potoleşte-te Gani, că ai cam luat-o razna... zise, cine altcineva decât Căluşaru’, cu care se tachinează.
          -Domnilor, zise Costel, care sosise de câteva minute, discret ca de obicei. Pe mine mă enervează faptul că, deşi avem o ţară foarte frumoasă, mai nimeni nu se ocupă să punem în valoare ceea ce avem şi noi mai bun.
          -Cum ar fi... l-am întrebat.
          -Îmi plac munţii, marea...
          -Doar atât? De Rapiduleţul tău nu zici nimic? Îl tachină Căluşarul.
          -Te potoleşti? Sunt multe. Avem un peisaj superb peste tot. Păcat că infrastructura nu ne prea ajută să ajungem repede prin acele locuri. Şi dacă mai sunt şi zăpezile mari... Adio frumuseţe mioritică: ori nu ajungi, ori rămâi împotmolit pe acolo.
          -Şi ce anume crezi că strică? Te deranjează ceva anume?
          -Poate că ne ocupăm de lucruri mărunte. Nu că nu au importanţă, dar cred că nu prea ne sunt clare priorităţile. Uneori uităm să ne respectăm şi între noi, dar ne irită faptul că unii străini nu prea ne respectă.
          După câteva momente, în care am mai cerut câte o bere şi ne-am verificat plasele să vedem dacă am luat tot ce aveam pe listele de cumpărături date de soţii, Emil reluă discuţia, privind la nişte tineri care tocmai treceau pe stradă.
          -Apropo! Mai putem vorbi de cultură generală la nivelul tinerei generaţii, vis-a-vis de ceea ce discutarăm?
          -Păi, cred că nivelul de cultură a scăzut faţă de ceea ce era, sau, mă rog, faţă de ce ne obişnuisem să credem că era, răspunse domnu Nicu, şef de laborator la Politehnică şi patron al unui service auto de pe strada noastră. Mai mult ca sigur, că cei mai în vârstă au această impresie. Nu ştiu nici dacă, în prezent, acest fapt îi preocupă pe tineri, aşa ca înainte. Poate şi din cauza problemelor cu care se confruntă şcolile.
          -De ce? Scade bunul simţ primit din familie, sau cel pe care ar trebui să îl dea şcoala? Unde se reduce acesta, dacă, fireşte, se reduce ?
          -Probabil că în ambele părţi.
-Şi ce anume deranjează de fapt?...
-Domnilor, interveni în discuţie un vecin de la un bloc alăturat, care mai vine uneori pe la Puiu, la o bere. Am un copil care a absolvit o facultate de stat. Mă deranjează atitudinea autorităţilor în general. Sincer, n-aş şti să nominalizez care anume autorităţi. Mă deranjează pentru că, în opinia mea, nu sunt interesate de tineri. Dar de loc. De parcă ei, sau rudele lor, nu ar avea copii studenţi. La aceasta s-ar adăuga inconsecvenţa politicilor privind educaţia. Ori, poate că au alte soluţii la îndemână, facultatea absolvită fiind un pretext sau un mijloc de dobândire a unei diplome şi nu un suport pentru activitatea viitoare. Ori, poate că vor doar să o fluture din orgoliu, din vanitate pe la nasul cunoscuţilor. Copilul meu are o facultate. Are o diplomă, dar nu-i foloseşte la nimic, pentru că nu profesează, nu lucrează în domeniul pentru care s-a pregătit. Diplomă să fie! Revin la guvernanţi şi la o situaţie din ce în ce mai frecventă. Termini o facultate şi nu îţi găseşti un loc de muncă, problemă care...
          -Staţi puţin! am intervenit. Credeţi că Guvernul trebuie să-i dea un loc de muncă!!??
          -Cel puţin, ar trebui să-l asigure!
          -Da’ de ce? am continuat. Eu consider că fiecare ar trebui să-şi găsească un loc de muncă, pentru că nu vreau ca, dacă am terminat o facultate din domeniul X, să merg să lucrez în domeniul Y, pe care poate că nici nu-l cunosc şi, probabil, că nici nu-mi place. Dar, date fiind circumstanţele, acolo am găsit şi eu ceva de lucru. 
-Acum, reluă omul cu pricina, termini, o facultate şi nu găseşti de lucru pentru că la interviu, la angajare te întreabă, în primul rând, ce experienţă ai, ce sau dacă ai mai lucrat în domeniu. Cu aşa ceva se începe. Păi de unde experienţă, tată, dacă tu abia ai terminat facultatea? Probabil că de-aia unii pleacă în afară. Ne pleacă valorile. Un om, chiar tânăr fiind, este conştient de valoarea lui. Şi cum, de regulă, promovează prioritar cei cu bani, pile, este firesc şi de necondamnat ca tânărul sau tinerii să aleagă varianta care le aduce stabilitatea financiară, un trai decent şi aprecierile meritate pentru ceea ce fac. Şi ne mirăm că scade nivelul de cultură al generaţiei tinere.
          -Şi credeţi că autorităţile ar trebui să se ocupe şi de aşa ceva? insistă şi Marian. Ar trebui cumva considerată aceasta ca o formă de investiţie a acestora în tineri?
          -Păi, în primul rând, cred că aşa ar trebui, deoarece tinerii de acum sunt cei care duc ţara aceasta mai departe şi care o vor conduce în viitor. Şi trebuie ca autorităţile şi şcoala să le asigure, de pe acum, un nivel de pregătire ridicat.
          -Ciupeşte-te! interveni o persoană care am observat că venise cu omul nostru la bere. Chiar crezi că interesează pe cineva această perspectivă? Interesul pentru „a face ceva” este înlocuit cu un "dolce far niente" egoist si lipsit de bun simţ. Eu cred că este vorba şi de o lipsă de informare şi, poate, chiar de nepăsare.
          -Lipsa de informare în privinţa cărui fapt? interveni din nou Marian.
          -Este lipsă de informare din partea multor tineri legată de detaliile şi implicaţiile procesului de aderare, dar şi de integrare în UE. Se vorbeşte cam la general. Părerea mea! Sunt şi probleme de educaţie, de bun simţ...
-Cineva spunea că în anii de după revoluţie ne-am cam învăţat copii să primească totul de-a gata, interveni domnul Sandu (Piticu’), pensionar SRI. Este, se pare, o reacţie la ceea ce, pe mulţi auzi, şi poate şi noi am zis, “să nu treacă şi ei, săracii, prin ce-am trecut noi, să nu mai îndure şi ei ce-am îndurat noi... “
          -Nu eşti cam dur? Cred că exagerezi..., grăi Rugbistu’.
          -Domnilor, întrerupse Gani discuţia, staţi că mai am eu ceva în ceea ce priveşte bunul simţ. Eu cred că, în prezent, acesta cam scade pe la noi prin... noul cartier european România. Părinţii ne cresc şi ei cu o doză de bun simţ, pe care au dobândit-o. Dar, cred că şcoala îi învaţă pe tineri, sau ar trebui să-i înveţe, pe lângă cei şapte ani de-acasă, cam cum stă treaba în viaţă, de fapt. Eu, de exemplu, am fost crescut normal, ca să zic aşa: să dau bună ziua, să ofer locul în autobuz bătrânilor...
          -Serios, tu!!?? râse Căluşaru’.
          -Da, de ce nu!?
-Dar dacă vine cineva şi-ţi zice să-i oferi locul, în situaţia că tu om bine-crescut, nu observaseşi?
-Stai puţin că acum lucrurile s-au mai schimbat, nu ştiu dacă au şi evoluat! Nu-i mai puţin adevărat că şi bătrânii şi-au nuanţat “tehnica“ în autobuz, atunci când vor locul pe care stai tu. Dar, când nu-l vor? Au o adevărată şcoală în ei! Acu’ la drept vorbind, toată ziua se plimbă de colo-colo de parcă acesta ar fi unicul lor scop rămas în viaţă. Seara, de exemplu, mă întorc obosit, tracasat, poate enervat de la serviciu. Cu mare greutate găsesc un loc liber. Câte o persoană mai în vârstă lasă plasa ostentativ lângă mine, chiar atingându-mă şi, ca din întâmplare, la o curbă sau la vreo frînă te ating ei cumva. Nu spun pardon. Repetă figura de vreo două-trei ori, până îţi atrag atenţia, după care pun placa bine-ştiută, adică se adresează cuiva printre dinţi (deşi, real, ei vorbesc singuri): “Uite domne, tineretul de azi! N-are bun simţ, n-are nu-ştiu-ce...” Mă ridic zâmbind printre dinţii strepeziţi de toleranţă şi ofer acel loc, pentru că aşa ne-au învăţat ... cei în vârstă: din familie sau la şcoală...  Dar, n-ajung şi eu bătrân!!??
          -Stai puţin, am intervenit, că eu am auzit o altă expresie: “Nu sunt bătrân! Sunt doar o persoană cu mai multe amintiri... “ A ceda un loc în autobuz e un act de educaţie, nu politic. Ca şi deschisul uşii unei femei. Nu găseşti în nici un cod al bunelor maniere condiţionarea acestor gesturi. Deschizi uşa unei femei chiar dacă e femeia de servici. Cedezi locul unui bătrân chiar dacă are portretul lui Ceauşescu la rever. E educaţie şi nimic mai mult. O ai, ori nu o ai. Nu te-ai ridicat în faţa unei babe şi crezi că ai făcut o revoluţie. Las-o baltă! Noi să fim sănătoşi, şi la vara cald si bine...
-Nu mai luaţi atitudini atât de dure împotriva tinerilor care acum stau pe scaune şi nu vor să cedeze locul babelor, interveni împăciuitor Sandu. Gândiţi-vă, oameni buni, că şi aceşti tineri vor îmbătrâni şi tare-or să mai stea şi ei în picioare!... Acum e rândul lor că, mai târziu!...
-Înseamnă că eu am cam picat de fraier, zise Piticul. Eu mereu m-am ridicat. Rândul meu să stau jos când mai vine?
-Câţi ani ai? Eu cred că ţi-a cam trecut timpul... Cum se spune, „Ne naştem pe rând şi murim pe sărite”! Gata! Ai luat plasă, ce mai!? Tu nu mai stai de-acum pe scaun... Cel puţin nu pe lumea asta, ori nu în lumea asta. După noua ordine instituită nu mai... Poate într-o viaţă viitoare. Cine ştie? Crezi în reîncarnare? Măcar să ţii minte...
-Lasă, Coane, ca ne-om întâlni noi odată şi-odată prin metrou şi ţi-oi da locul meu. Numa' să nu te văd năcăjit!
-În faţa unei doamne mă ridic şi la 90 de ani, zise Piticu'. Şi, oricum, ar trebui să faci rost de două locuri, că în metrou de obicei nu sunt singur.
-Păi, deja te-ntinzi, adăugă Sandu! N-am eu treabă cu tot cartierul! Nici măcar cu familia despre care bănuiesc că te-nsoţeşte de obicei. În general evit statul cu fundu' pe două scaune, din înţelepciunea ancestrală a "picatului între"...; da' dacă chiar vrei, îmi mai aduc oameni! Şi ocupăm un vagon, ca minerii! Ce naiba mă bântuie azi? Doar nu miroase a cărbune prin cartier!
-Bine grăit-ai, minune blondă. Nu te lua după răutăcioşi, îţi stă bine aşa!
-Mai e ceva, reluă persoana cu copilul cu facultatea, pentru că observase devierea de la subiect. Spre exemplu, în şcoli, profesorii nu au de ce să se mai strofoace să-i înveţe pe elevi, decât dacă au o chemare interioară, dacă vor cu adevărat să facă ceva, dacă iubesc copii cu adevărat şi dacă vor să facă ceva cu şi pentru generaţia tânără.
          -Dar, parcă sunt prea mulţi “dacă“, zise Puiu.
-Atât timp însă cât ei nu sunt şi motivaţi financiar în mod corespunzător, atât timp cât nu prea au cu ce să-şi plătească impozitele, chiria etc, de ce să fie interesaţi să se implice în acest necesar act educaţional? Până şi un... gunoier, să zicem, are un salariu mai bun. Şi ce pregătire au gunoierii? Mai mult, sunt copii de oameni de bani gata care-i sfidează. Se spune că banii de buzunar ai acelor copii sunt mai mulţi ca salariul unui profesor. Ca să nu mai vorbim de maşinile cu studii superioare cu care vin acei copii la şcoală. Au uitat traseul cu autobuzul şi/sau metroul de acasă la şcoală. S-a suit scroafa în copac! După aşa ceva se evaluează elevii între ei, nu ca altă dată după cum răspund la ore... Păi cine se mai duce în învăţământ pe salariul de acolo? Ne surprinde că la modă sunt profesorii suplinitori... Şi noi vrem ca profesorii, învăţătorii să formeze şi să cizeleze generaţia tânără, viitorii conducători!
          -Şi totuşi, spuse Nicu pe un ton conciliant, eu cred că mulţi, foarte mulţi tineri au bun simţ şi trebuie să învăţăm să-i şi respectăm. Ne-am învăţat doar să-i criticăm. Tonul pe care o spun nu este nici maliţios şi nici sarcastic. Hai noroc şi Crăciun fericit!
          Am plecat apoi pe la casele nostre, cărând plasele încărcate cu bunătăţi. Că doar noi la cumpărături fuseserăm trimişi de soţiile aferente, nu să rezolvăm problemele ţării!



PRIETENI FĂRĂ NUME

Suntem cam stresaţi. În metrou lumea nu mai zâmbeşte, decât foarte rar. Oamenii sunt îngânduraţi şi nu mai observă că afară a venit primăvara, că pomii au înflorit, etc. Toţi sunt preocupaţi de câte ceva. Suntem o generaţie de oameni stresaţi!!?? Ne uităm în jos, nu înainte şi în ochii celorlalţi; toţi suntem prea serioşi şi parcă obosiţi. Ne ducem, zilnic, viaţa pe itinerarul casă-servici-casă-servici-casă. Cineva zicea: „parcă ne naştem obosiţi”!
Oricât de vesel şi de optimist ai fi, când te mişti zilnic în acelaşi cerc, când ai început să realizezi că recunoşti oamenii din metrou sau autobuz, care pleacă sau vin cam la aceleaşi ore ca tine, parcă te-apucă ameţeala sau depresia.
Ne salutăm, ne dăm bineţe, deşi nu ne cunoaştem după nume. Ei sunt pentru mine (aşa cum, probabil, sunt şi eu pentru ei) „prietenii fără nume de la metroul de 06.35”. Ştiu şi când şi cine lipseşte „din formaţia de plecare” de pe peronul „Apărătorii Patriei”, din Cartierul de Sud.
Până nu de mult mai auzeai câte un banc, ori vreo poantă, sau câte vreo întâmplare hazlie din viaţa cuiva. Şi istorisirile se formează în funcţie de numărul staţiilor de parcurs, astfel ca toată lumea să fie la curent. Într-o perioadă, evoluţiile Stelei şi Rapidului în cupele europene începuseră să ne ocupe timpul şi să ne împartă în tabere. Apoi s-a ales praful şi de asta...
Dar lucrurile au luat-o razna, iar taberele s-au delimitat (parcă şi fizic) atunci când lumea a început să vorbească în metrou despre nebunia politică mioritică, fiecare scandal fiind analizat cu patimă pe toate feţele, disecat mai ceva decât o broască în laborator. Scandaluri care agită malurile Dâmboviţei la cote maxime; scandaluri care în istorie vor rămâne (dacă vor rămâne!) ca derizorii, dar care, pe moment, dau cetăţeanului obişnuit, muritorilor de rând ca mine, ca tine, ca noi, o stare de nelinişte, de instabilitate, de nesiguranţă pentru ziua de mâine, ori poimâine. Uneori, nu mai conta care era scandalul analizat, deoarece scandalul avea loc între taberele „din vagonul metroului”, fiecare pretinzând că are dreptate. Fiecare cu adevărul sau dreptatea lui! De vreo două-trei ori, ascultând comentariile şi văzând care era mersul discuţiilor am greşit staţia de coborâre. Lumea nu mai discută decât despre politică şi despre cum să facă bani. Politică şi bani! Sau bani şi politică, nu ştiu exact care este ordinea, dar dominantele astea sunt. Restul sunt detalii tehnice.
Transportul în comun parcă uniformizează gândurile, sentimentele, opţiunile! Cine mai ştie!? Sigur însă, le influenţează. Societatea, sau lumea în general, te face să simţi aşa.
Unii spun că acest exces de preocupare politică din partea cetăţenilor menţine viaţa politică la foc continu, deosebit de necesar în perioada de tranziţie. Dar, să mă ierte Dumnezeu, cât dracu’ mai ţine perioada asta de tranziţie!? Eu, unul, m-am cam săturat... Nu vreau, fireşte, în fiecare zi un spectacol în jurul meu, nu sunt un orgolios. Trăiesc într-o lume reală.
Probabil vreau doar o lume mai frumoasă, mai nuanţată, cu ceva mai multă culoare şi voioşie, vreau o pată de culoare într-o lume incoloră. Vreau o Românie în care scara valorilor să stea în poziţie normală, nu răsturnată, ca acum. Îmi doresc o Românie în care să domnească legea, unde statul de drept nu este considerat o glumă proastă, iar legea să nu fie doar pentru "căţei".
Vreau o ţară mai curată, unde limbajul civilizat şi bunele maniere să ia locul manelelor, miştocăriei şi mitocăniei! Sper într-o Românie normală şi pentru toţi românii; sper într-o ţară în care să conteze ceea ce faci, şi nu cum te numeşti, o ţară care să ne permită să vedem zilnic mai mulţi oameni zâmbind şi împliniţi sufleteşte.
M-aş bucura dacă România ar fi ţara în care oamenii folosesc bunul-simţ ca „abecedar” în comunicarea dintre ei, dacă România ar fi fără oameni indiferenţi, dacă oamenii ar avea puterea de a fi fireşti şi sinceri. Îmi doresc o Românie care ştie să pună preţ pe adevărul adevărat; o Românie în care să fie ascultat omul de rând, cu tot ceea ce are el de spus.
Îmi doresc să fim mândri că suntem români, iar steagul ţării să însemne mai mult decât o pânză uitată pe un catarg... Vreau o Românie în care să fim respectaţi ca persoane şi să nu ni se ofere doar "pâine şi circ"!!! O Românie în care românii să nu se mai bucure că moare capra vecinului. Doresc să nu mai avem motive pentru a spune "păcat de ţara noastră că e locuită".
Îmi doresc o Românie în care fiica mea şi ginerele meu să dorească să rămână, nu să plece în alte ţări să lucreze, iar inteligenţa lor să fie folosită, în primul rând, în ţară. Doresc o Românie în care să nu-mi fie frică că îmbătrânesc.
Furată de stupidele scandaluri, lumea uită să ia în seamă bucuriile fireşti, mărunte chiar, ale vieţii cotidiene.
În rest, e bine.


IUBESC FOTBALUL ŞI FĂRĂ FULAR SAU STEAG

         Îmi amintesc, adeseori, cu mare bucurie, de aventura europeană a Stelei, începută în toamna anului 1985. Eram student la Academia Militară şi, de doar două luni, devenisem şi tătic. Mulţi dintre colegii şi prietenii mei erau, de asemenea, suporteri ai Stelei şi, de multe ori, mergeam împreună pe Stadionul din bulevardul Ghencea. Atunci, locuiam într-o garsonieră, dintr-un bloc aflat la vreo două-trei sute de metri de intrarea în stadion.

         De multe ori, soţia mă trimetea, după-amiezile, cu Crina pe afară. Mă plimbam ţanţoş cu căruciorul pe aleile din jurul blocului, având grijă ca traseul să includă, pentru halte mici, şi terasa restaurantului „Drumeţul”, pentru a mă alimenta cu bere. Crina cu biberonul ei, eu cu halba mea. Şi eram amândoi mulţumiţi. Crina avea vreo două-trei luni.

         Treceam prin situaţii mai delicate, atunci când pe stadion urma să aibă loc un meci de fotbal, iar eu trebuia să plimb căruciorul de-colo-colo. Vă daţi seama ce glume făceau pe seama mea amicii care mă vedeau „în misiune de luptă”, în loc să fiu ca de obicei, cu ei pe stadion.

         Într-o după-amiază, sătul de atâtea remarci ironice, n-am mai stat pe gânduri şi, ajutat de amici binevoitori, am intrat cu căruciorul pe stadion, la tribuna „I”. A fost circ. Chiar şi cei din tribuna „zero”, unde erau şi persoane importante ale vieţii politice şi militare de atunci, nu dăm nume că nu-i frumos, se uitau uimiţi la mine şi la căruciorul în care Crina, dormea liniştită.

         A fost liniştită până au apărut jucătorii Stelei pe teren, la încălzire, iar suporterii au revenit la ceea ce ştiau ei să facă cel mai bine: să-i aplaude şi să-i aclame! După câteva minute, Crina s-a obişnuit cu atmosfera şi a adormit, iar eu am văzut meciul. Pe la pauză, Crina a început să plângă, iar eu m-am uitat neliniştit la ea, bănuind cam ce se întâmplase... Nu dădea semne să se potolească. Sonia, soţia mea, ar fi acţionat imediat pentru rezolvarea problemei, dar eu... O doamnă, care, la sosirea pe stadion a acestui echipaj neaşteptat, se uitase cam chiorâş şi mustrător la mine, a înţeles „pericolul” sau situaţia ingrată în care eram. Probabil că mi se citea pe faţă că nici nu ştiu cum să procedez, dar şi că nu prea mă trăgea aţa să plec. Iar Crina nu se oprea din plâns şi nici nu avea de gând. Spectatorii începuseră să fie deranjaţi de plâns. Măcar de n-ar fi fost pauza, pentru că altfel în vacarmul de pe stadion nici n-ar fi auzit-o. Deci, doamna respectivă înţelegând situaţia mea de suporter oropsit a venit la mine şi mi-a spus ca dacă e... „o chestie mai mică” o rezolvă, dar dacă nu... Am avut noroc şi astfel am văzut meciul până la sfârşit. E un Dumnezeu al suporterilor, acolo sus!

         Am povestit soţiei această întâmplare abia în 1999, deci după 14 ani, când eram la post la Bruxelles şi am fost acolo la un meci al echipei Anderlecht. Până atunci, mi-am ţinut gura... Dar sunt mândru că, încă de la vârsta de două luni, Crina a devenit un suporter al echipei Steaua. Ca şi tatăl ei, nu?

         De ce am povestit acest episod mai aparte?

         Atunci am avut curajul să merg la stadion în condiţiile amintite. Acum nu prea mă mai atrage să merg nici măcar singur. Dar să le mai şi invit pe soţia şi fiica mea. Atunci era o mândrie şi o bucurie să mergi la un meci de fotbal pe stadion, fie în Ghencea, fie în Giuleşti sau în Ştefan cel Mare. Ca să nu mai vorbesc despre cuplajurile bucureştene, adevărate spectacole fotbalistice, atât pe teren cât şi în tribune, ori în afara stadionului. Nu-mi făceam niciun fel de probleme.

Acum, sunt mulţi români care nu mai vor să meargă pe stadioane sau în sălile de sport, din cauza unor exaltaţi care folosesc orice prilej pentru a se lovi reciproc. Nici eu nu mai merg, pentru că nu vreau să îmi fac nervi pe timpul şi banii mei. Sunt un microbist paşnic.

Grupuri de tineri organizaţi şi dotaţi cu un „arsenal” impresionant, atacă simbolurile şi susţinătorii echipelor adverse, cu o furie stupidă şi greu de înţeles. De cele mai multe ori, forţele de ordine par, ori, pur şi simplu, sunt depăşite de situaţie.

În opinia mea, atât presa cât şi reprezentanţii forţelor de ordine, atunci când abordează acest subiect, din motive penibile în loc să le spună pe nume, „huliganii stadioanelor”, se poartă cu mănuşi cu acei derbedei, numindu-i suporteri mai turbulenţi, certaţi cu legea. Doamne-fereşte să se întâmple şi la noi, ca şi la alţii, adică să se omoare pe stadioane. În opinia mea, aceşti huligani ucid sportul! La o emisiune tv, l-am auzit pe unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi comentatori sportivi români spunând cu amărăciune: “Revoluţia au făcut-o tinerii! Legea pe stadioane, o fac huliganii!”

În ultima vreme, stadioanele au început să aducă, din ce în ce mai mult, cu un „teatru de război”, în care adversarii nu se mai regăsesc pe teren, ci în jurul acestuia, ca să nu mai vorbim de ceea ce se întâmplă în tribune.

         Şi pentru că am folosit expresia „teatru de război”, trebuie să spun că o atmosferă de acest gen, la propriu, am avut „şansa” să văd la Bagdad, în 1993, când o echipă românească, „Progresul Bucureşti”, a susţinut un meci amical cu naţionala de fotbal a Irakului. Nu s-a întâmplat nimic grav în jurul stadionului, ori pe stadion. Nici nu avea cum! Nu mişca nimeni în front. Toată lumea aplauda „regulamentar”.

De ce? Pe stadion se aflau foarte mulţi soldaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră şi alte „materiale didactice” cazone, de sezon. Erau cordoane de soldaţi în jurul terenului, sus pe stadion, iar culoarele dintre sectoarele tribunelor erau înţesate de soldaţi înarmaţi. Vorba ceea: cine mişcă, nu mai mişcă!

În rest, meciul a fost frumos, iar echipa noastră a avut grijă să nu învingă. Scorul final a fost egal şi toată lumea a fost mulţumită. Da, dar acolo era vorba de o ţară care tocmai ieşise, cum ieşise, din război, iar atmosfera pe care am descris-o era ceva obişnuit, intrase în cotidian.

         Ori, la noi în ţară este pace şi tocmai ne-am bucurat că am aderat la Uniunea Europeană! A devenit fotbalul „o lume de pitici” cum am auzit pe cineva spunând la televizor? A dispărut bucuria sinceră, firească a suporterului? S-a transformat terenul de fotbal într-un câmp de bătălie pentru frustraţii echipelor şi ai galeriilor? E straniu să vezi oameni normali care, deîndată ce au intrat pe stadion, se comportă ciudat, ca nişte drogaţi. Parcă îi apucă aviara!

         Atacurile „părţilor beligerante” (mă refer la galeriile de suporteri) se succed etapă de etapă, după cele mai studiate reguli ale luptei, producând victime directe, însă lovind şi colateral, în cei al căror talent ne aducea şi ne aduce (încă?) de fapt pe arenele sportive. Aşa-zişii suporteri înfocaţi îşi varsă amarul neîmplinirilor şi frustrărilor personale pe suporterii adversarilor sau pe jandarmi.

         „Războinicii tribunelor” parcă îşi caută pricina reciproc, cu lumânarea, uitând cu desăvârşire motivul real al prezenţei lor pe stadioane. Spectacolul sportiv se transformă într-un specatcol grotesc, periculos şi violent. In asemenea condiţii,  spectatorii devin, de fapt, actorii principali de pe stadioane. Fără a deveni patetic, mă tem însă că ceea ce se întâmplă în tribună urmează îndeaproape tragi-comediile pe care le urmărim în viaţa de toate zilele.

         Am intrat în Europa cu rezultate frumoase, dar publicul din zilele noastre mai are de învăţat pentru a ieşi din spiritul balcanic. Cred că, în acest sens, un mare rol va trebui să îl aibă şi presa. Nu pot să trec mai departe fără a aminti şi de calitatea îndoielnică a unor crainici sportivi, nu de alta dar, soţia mea, care nu prea are treabă cu fotbalul, se prăpădeşte de râs de ce poate auzi… Vrem comentarii la tv şi în presă despre sport şi despre rezultatele sportivilor, nu despre stupidele întâmplări cu diverşi păcălici care populează lumea fotbalului. Credeti că ar fi mai puţini cititori sau telespectatori?   Ce-ar fi să ne placă fotbalul, ca sport? O fi, oare, vorba despre temperamentul nostru ceva mai vulcanic, o fi vorba de ceva mai mult!? Nu ştiu ce să zic, adică sunt cam multe de discutat pe tema asta.

Moral, ar fi binevenită şi o nouă atitudine, non-duplicitară ca până acum, a conducerilor cluburilor, din care să înţelegem că se distanţează ferm de aceste elemente şi întâmplări. Până acum, tăcerea lor, cel puţin pentru mine, are un mesaj: că, tacit, acceptă aceste acte înfricoşătoare de vandalism şi huliganism. Probabil că le e teamă de acei suporteri, ori sunt şantajaţi, cumva, de aceştia!? Probabil, că persoanele din conducerile unor cluburi ar trebui să aibă un comportament european, şi ar trebui să ştie că, cu cât sunt mai decenţi în afirmaţii legate de fotbal, de echipe, cu atât vor fi mai respectaţi în societate.
         Aş vrea să pot merge, din nou, în siguranţă pe stadionul Stelei, acolo unde eşti şi te simţi stelist.
Acolo unde simţi cel mai bine durerea golurilor primite şi extazul celor marcate. Să pot striga, din nou, cât mă ţin rărunchii pentru Steaua, să bat din palme până mi se înroşesc, să îmi pot flutura liber şi fără teamă fularul roş-albastru. Acum, doar mă uit la televizor, iar fularul este în sertar...

Îmi doresc să pot, din nou, purta un dialog civilizat cu suporterii echipei adverse, iar la fluierul final al arbitrului, atunci când se lasă cortina, să pot, ca altădată, să îi aplaud decent pe actorii favoriţi, dar şi pe jucătorii din echipa adversă, într-un spirit de real fair-play, ca într-o frumoasă minune roş-albastră. Pentru că, eu chiar cred că aplauzele de la sfârşitul meciului exprimă că am respectat adversarul, dar arată, în acelaşi timp, că ne-am câştigat şi respectul de sine !

Îmi doresc să putem, din nou, spune firesc: “Suntem stelişti, suntem civilizaţi”, indiferent de ceea ce scrie pe tabela de marcaj. În fond, un meci este o confruntare în care unul pierde şi altul câştigă. Sau, mă rog, aşa ar trebui să fie. În sport, ca şi în viaţă, trebuie să ştii să câştigi cinstit şi să pierzi demn.

Eu, sincer sper că au să vină şi vremuri când fair play-ul va fi normalul, nu excepţia, şi atunci n-o să ne mai îngrijorăm. Important este să nu ne ascundem după deget şi să ne facem că nu vedem ce se întâmplă acum pe stadioane. Banii nu pot cumpara şi bucuria, ori plăcerea jocului. Şi o să vedeţi că o să apucăm, din nou, tribune cu suporteri mândri şi civilizaţi.

Am fost bucuroşi că au venit Realul şi Lyonul. A fost ca un preludiu al bucuriei acceptării în UE. De la 1 ianuarie 2007, Romania trebuie să fie însă o “echipă” competitivă, alături de celelalte echipe ale comunităţii, inclusiv în plan fotbalistic. Cu alte cuvinte, nu ne mai trebuie sferturi sau jumătăţi de măsură în ceea ce întreprindem, pentru că altfel ajungem la periferia Europei, de unde cu greu mai poţi pleca. Iar dacă ne pretindem europeni, trebuie să pornim comentariile, inclusiv sportive, de la acest nivel.

Iubesc fotbalul şi fără fular sau steag.

E doar un sport.


 O ALTĂ GENERAŢIE

Tot auzim vorbindu-se de generaţii „de sacrificiu”, de generaţie „expirată”. Având în vedere că prea tânăr nu mai sunt nici eu, mâine-poimâine, voi cumpăra pampers pentru nepoţi, m-am gândit la aceşti termeni, nu fără o oarecare iritare şi (de ce nu?) nelinişte; pentru că nici una din cele două categorisiri nu-mi place cum sună, asta pe de-o parte, iar pe de altă parte, pentru că am senzaţia că, datorită vârstei, risc să glisez către oricare dintre ele. Dacă nu cumva către amândouă. Ceea ce nu m-ar mira prea mult.

Bunica mea dinspre mama zicea că generaţia ei a fost una de sacrificiu. La fel zic şi părinţii mei despre generaţia lor. Nici noi nu ne lăsăm mai prejos. O fi fost vreo generaţie care să nu se fi considerat, sau să nu fi fost considerată de sacrificiu? Fiecare generaţie a avut cureaua ei de strâns, dar şi promisiunea că viitorul leat nu va mai fi o generaţie de sacrificiu!

Mă gândesc la părinţii şi la socrii mei, spre exemplu. Ei nu au făcut parte din sistemul politic, nu au fost oameni politici, nu au avut privilegii. Cu ce au greşit ei, dacă şi-au făcut datoria la locul de muncă, dacă au avut ghinionul să trăiască în acele vremuri? Pentru marile bucurii pe care mi (ni) le-au dăruit generos şi altruist, într-o lume în care şi bucuria era pe cartelă, la porţie ca uleiul şi zahărul, azi le sunt recunoscător atât părinţilor, cât şi socrilor mei! (Sper că de-acolo, din locul cu verdeaţă pe unde a ajuns, de când ne-a părăsit, tata-socru ne aude gândurile bune pentru el!)

Mai nou, am auzit pe la tv şi termenul de „generaţie expirată”. Mă uitam la protagoniştii acelei emisiuni care, cu cinism, lipeau această etichetă de generaţia părinţilor mei. Parcă se refereau la termenul de garanţie de pe un produs oarecare dintr-un supermarket, şi nu la oameni care, chiar dacă sunt mai în vârstă, mişună cu folos prin bătătură. Cinism din partea unora care se dau intelectuali pur-sânge, cu sau fără papion, sau... Că de bun-simţ nu poate fi vorba!

Pe cei mai în vârstă îi întâlnim, zilnic, pe scări la bloc, pe stradă, la alimentara, în mijloacele de transport, la farmacii... Îi vedem peste tot, chiar şi la Tv, mai ales în zilele când se dau medicamente mai mult sau mai puţin compensate, precum odată cota de alimente... Sunt ei, cei care au dus greul comunismului, cei care au muncit la canal, pe câmp, în fabrici, sau la metrou.

Cei mai mulţi dintre cei în vârstă sunt prinşi de sărăcie ca-ntr-o pânză de păianjen. Sunt înăcriţi de griji, de boli, de singurătate, de ingratitudinea copiilor care nu prea îi mai vizitează, având la rându-le grijile lor. Foarte puţini sunt cei care mai pot fi eleganţi într-un mediu nu prea prietenos. Câteodată sunt furioşi, apoi obosesc. Câteodată sunt rugători, apoi se ruşinează. De cele mai multe ori, sunt binevoitori, dar nu ştim niciodată, cu adevărat, ce este în sufletul lor. Resemnarea este, probabil, semnul final. “Enigmatici şi cuminţi” cum spune poetul, suflete nevinovate care plătesc, fără chitanţă, pentru greşelile altora şi nu mai au puterea de a găsi seninătatea meritată după atâţia ani de trudă! Iar noi îmbătrânim fără vreme lângă ei. Nu-i poezie şi nici sentimentalism. Realitatea e mult mai dureroasă!

Revin. Mă gândeam că termenul de „generaţie expirată” poate se referă, cumva, la o nuanţă politică, având trimiteri posibile spre perioada de dinainte de revoluţie. Părerea mea, dacă permiteţi, este că spre deosebire de alte locuri, aici, în acest spaţiu românesc, generaţii la rând au lăsat generaţiilor la rând construcţii, şi nu o Construcţie. Dar, a pune etichetă pe întreaga generaţie recentă mi se pare mai mult decât prostie.

Nu sunt enunţate criterii, elemente care să conducă la acest gen stupid de clasificare. Sunt toţi băgaţi în aceeaşi oală şi stigmatizaţi de către unii care au beneficiat de privilegiile acelui regim, unde promovarea se făcea nu pe criterii de merit, ci de „oportunism”. Am senzaţia că acum se dau note pe anii de naştere, că eşti clasificat în funcţie de vârstă. Dar, atenţie, Dumnezeu nu „cântăreşte” oamenii în ani! „Intelectualii vremurilor noi” te consideră învechit şi îţi pun eticheta de: generaţie expirată. Continuarea pare, de aceea, firească: această generaţie trebuie... evacuată! Şi, uite aşa, mai batem un cui în coşciugul solidarităţii naţionale! Mulţumim „intelectualilor de rit nou”!?

Uite cine s-a găsit să vorbească! Genul acesta de oameni, intelectuali scrobiţi care, la orice intersecţie sau răscruce a istoriei, au cam dat bir cu fugiţii, ori, şi mai rău, au fost cei care au trădat, fără să le-o ceară nimeni. Te uiţi la ei şi te minunezi! Îşi dau nişte aere, de parcă în fiecare din ei zace un savant mioritic, care ştie foarte multe, dar nu poate să le exprime prea bine în limba română... Descoperă în fiecare zi, ceas de ceas, apa caldă şi gaura la macaroană!

Ei uită că, şi ei, s-au născut şi au fost educaţi înainte de 1989, că au traversat malul istoric al revoluţiei spre societatea capitalistă multilateral dezvoltată odată cu părinţii lor, cu acea generaţie pe care, acum, într-un elan pe care l-ar invidia şi Caţavencu, o pun la zid, din motive care, cel puţin mie, îmi scapă. Zic aşa, în termeni eufemistici, pentru că n-am loc să întorc şi iar se ia soacră-mea de mine, spunându-mi să mă potolesc, că nu schimb eu lumea.

Alţii zic că nu ar fi o problemă de ani, de vârstă, de generaţie ci una de caracter. Adică unii din acea generaţie (mulţi, puţini cine ştie!?) au dat jos cămaşa „roşie” şi au îmbrăcat, cu nefirească dezinvoltură, noul „pulovăr al tinerei democraţii”. În atare condiţii ar fi vorba de uzură morală, de un aer expirat, pe care unii nu şi-l asumă, şi nu fac pasul înapoi, necesar. Adică, vorba aia: la vremuri noi, tot noi!, sau aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Şi chiar dacă Măria şi-a pus silicoane, şi şi-a mai umflat buzele, cât stadionul Ghencea, tot Măria rămâne. Atenţie! Vocile se sting, îmbătrânesc primele de fapt.

Suntem locuitorii unei ţări care, se pare că se chinuie să existe, să-şi găsească drumul european propriu. România a devenit o nostalgie, dar şi o pradă, îmi spunea zilele trecute prietenul meu Gică-Oţet, aşa cu o nuanţă apocaliptică şi cu ceva mister în glas. Asistăm la o cultură improvizată şi la o ignoranţă arogantă, care se promovează, se insinuează prin mass-media, a adăugat un alt prieten, cu un aer seniorial.

Se spune că am evoluat după '89 de la prostii, credulităţi, naivităţi şi iluzii la consternări. În urmă cu vreo 16-17 ani, eu chiar am luat în serios ideea de Revoluţie. Adevărul este că înainte de Revoluţie eu am luat cam totul în serios. Aşa m-au învăţat acasă, la şcoală şi în Armată. Pe parcurs aveam să mă lămuresc de multe şi mai ales de cât de „naiv” am fost. Asta ca să mă cruţ şi să nu zic „prost”.

Important pentru mine este să mă simt util, acolo unde sunt, fie chiar şi temporar.


AMINTIRI CU LAMPAS ROŞU

 
Prima reîntâlnire a colegilor din clasa noastră, de la Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, de la Breaza, a avut loc în septembrie 1996, când am aniversat 20 de ani de la absolvire. La întâlnirea din 2001 nu am putut participa, fiind la post la Bruxelles. Ne-am revăzut cu mare bucurie, în septembrie 2006, într-o zonă montană, la o cabană din Rîul Sadului, din judeţul Sibiu, la aniversarea a 30 de ani de la absolvire. Am început, gospodăreşte, petrecerea joi şi am terminat-o duminică după-amiază, când am plecat pe la casele noastre, din diferitele garnizoane ale ţării, aşa cum ne împrăştiase soarta noastră kaki.
În ultimii ani, cei mai mulţi dintre colegii mei de clasă, “cantemirişti”, au trecut în rezervă, pe măsură ce procesul de reformă în domeniul militar ajungea pe la porţile cazărmilor, unde ei îşi desfăşurau activitatea.
În ultimul timp, cei care locuim în Bucureşti, am început să ne întâlnim mai des, la un pahar de vorbă. Uneori vin şi soţiile. Alteori, doar noi, băieţii, şi nu este o chestie de misoginism. Inevitabil, ne aducem aminte de fel şi fel de întâmplări din anii liceului, care-de-care mai hazlii, iar dacă faptele nu au fost la vremea lor chiar comice, modul în care sunt povestite şi, poate şi trecerea anilor, aruncă asupra lor o substanţială nuanţă comică.
În luna mai 2007, când s-a organizat pentru prima dată marea sărbătoare “Ziua bărbatului”, Ionel “Olteanu’ ”, fostul nostru şef de clasă, ne-a sunat şi “ne-a dat adunarea în Parcul Tineretului, să sărbătorim cum se cuvine acel eveniment inedit. Fireşte că ne-am prezentat “la ordin”, cu atât mai mult cu cât omu’ nu ne chemase la... muncă! Au răspuns “prezent” : Dan, Costică, Tibi şi eu.
Olteanu’ a rămas în cuget şi-n simţiri un copil cu sufletul mare cât Băileştiul. A părăsit forţele aeriene acum câţiva ani şi s-a dus cu raniţa sa albastră, plină de amintiri cantemiriste, şi cu tot elanul patriotic, să lucreze într-unul din “milioanele” de birouri de la Palatul Parlamentului, printre demnitarii aleşi de naţiune.
După ce, cu chiu cu vai ne-am regăsit printre miile de participanţi la sărbătoare, cum stam şi ne trăgeam sufletul cu o bere, Geta, soţia lui Dan, aruncă mănuşa :
-Despre liceele militare s-a scris destul de puţin şi se ştiu prea puţine lucruri, cu toate că multă lume a auzit de existenţa lor. De ce nu scrieţi o carte despre voi, colegii din clasa “F”? Să lăsaţi în urmă o carte a voastră: voi despre voi! Cu bune şi cu rele, aşa cum a fost.
Mariana, soţia Olteanului, zâmbind aşa în colţul gurii, ca la Feldioara natală, răsuci şi mai mult cuţitul în rană:
-Vorbiţi mereu cu bucurie şi nostalgie despre întâmplările de atunci, dar le ştiţi doar voi şi noi, soţiile şi copiii voştri. Cu timpul, veţi începe să le uitaţi şi voi, şi ar fi păcat! Aveţi deja sloganul Clasei voastre: „Frumuseţea sufletului ne-a unit pentru totdeauna!”
Ne-am uitat lung, puţin stânjeniţi, dar şi răniţi, cumva, în orgoliul nostru masculin că, vezi Doamne, nouă nu ne venise această idee. Ne era greu să recunoaştem că ne-au mai rămas doar melancolia şi aducerile aminte.
-Probabil, vom reuşi să scriem o carte despre nemaipomenitele întâmplări ale cantemiriştilor Clasei “F”, din anii 1972-1976, zise Dan. Avem ce scrie! (Dan a publicat o superbă carte de poezii, intitulată “Fire de funigei”. Ştia Geta, ce ştia: că nu aruncă mănuşa în deşert! Pe la începutul mileniului III, Dan a plecat din armată şi, de atunci, şi-a plimbat expertiza pe la unii colegi mai secretoşi din fire... În timpul liber, predă un curs de drept, nu de “drepţi”!, la o universitate de prestigiu din Bucureşti. Acum două luni a treut şi el în rezervă. Era “ultimul mohican kaki” al clasei noastre!). Distanţa în timp, în inimi, priviri de oţel, uitarea se plimbă pe străzi şi prin văi, continuă Dan, dar mîine ca şi azi, ne vom gândi la ieri, la prietenii noştri cantemirişti. Colegi simpatici sau antipatici, cum mi-a fost într-un timp Dorel, spre exemplu, iubiri fără perspectivă sau furate de prieteni, tineri plini de vise şi iluzii! Cine le-ar putea uita?! Anii de liceu, cu toate aventurile petrecute, au fost pentru mine, minunaţi!
-În vremurile cantemiriste, spuse Tibi, nu ştiam dacă peste ani îmi voi aminti exact cum arăta liceul: intrarea şi aleea fără sfârşit, scările, clasele, sălile de mese... sau dacă profesorii îmi vor rămâne în minte, aşa de buni sau de răi cum îi vedeam şi îi aveam atunci în suflet. Mă gândeam: oare îmi voi păstra prietenii de acum şi voi aprecia la fel de mult prietenia lor? Sau, anii de liceu se vor contura în jurul lor şi a amintirilor comune, bune şi rele?!... Oare ei vor reprezenta mitul anilor de acum? Nu cumva, distanţa mă va despărţi de ei, colegii mei, alături de care treceam prin aventuri nebune? Peste ani, va mai rămâne ceva din ceea ce sunt astăzi? Este liceul militar locul cel mai potrivit în care să aştept viaţa? Eram bântuit de gânduri şi întrebări. Probabil toţi eram la fel, însă puţini o recunoşteau.
Tibi, acest D´Artagnan de Curcani, a plecat la pensie în pas de manevră, închizând, ca de obicei, cu delicateţe, uşile masive de la conducerea armatei şi intrând în domeniul instructajului auto, cu pedala de acceleraţie apăsată voiniceşte. Frâna de mână i-a fost însă trasă încet, dar ferm, de către Adina, care, apreciindu-i calităţile de muşchetar valah, a oprit maşina direct în faţa ofiţerului stării civile de la primărie, şi i-a făcut rost de pirostrii noi. Plus un copil – o fetiţă, Sofia.
-Oftam, zise Costică, mai ales în anul întâi, când mă trezeam dimineaţa, când nici măcar găinile lu’ mamaie nu se treziseră şi ne scoteau la înviorare pe o vreme pe care nici câinii nu i-ai fi lăsat afară... Şi, apoi, oftam pentru că la şapte dimineaţa eram obligat să mănânc, cu toate că eu nu eram dezmeticit încă. Oftam pentru că aveam pe cap tot felul de oameni maturi, sau cel puţin aşa îi vedeam eu, deşi erau doar cu trei ani mai mari ca noi, elevii gradaţi, care încercau să-mi arate ce să fac, chiar dacă eu nu vroiam şi nici nu le-o cerusem.
Costică, un muntean pur sânge din Muntenii Buzău, venit din câmpiile ialomiţene să jure cu mâna pe cartea de matematică precum ai jura pe “Biblie”, a plecat din armată din zona sectorului “suflete zbuciumate” şi s-a dus “in travesti” să arhiveze şi “să protejeze” prijituri electronice cu nuanţe alb-vişinii.
Ionel, fâţâindu-se, ca de obicei, neliniştit pe scaun, continuă ideea:
-Deşi aveam în familie un model de ambiţie, pe tata care pe atunci era student la facultate, eu oftam pentru orele alea tâmpite de studiu, în care eram obligat să învăţ, chiar dacă eu, atunci, aş fi vrut să joc fotbal şi să învăţ mai târziu.
-Ce vremuri! zise Dan. Atunci am început să scriu poezii pe câte o hârtie răzleaţă, uitată nu-ştiu-cum în sertarul băncii. Eu “oftam”, am văzut că toţi aţi folosit acest termen şi vreau să-l folosesc şi eu din spirit de solidaritate, oftam deci, pentru că la ora zece seara când era “stingerea”, trebuia să stau în pat, chiar dacă eu vroiam să stau afară cu prietenii, să mă uit la cer, să număr stelele din depărtare, undeva către Bucureşti, pe deasupra cartierului “Izvor”... Iubirea de atunci... nu ştiu dacă aş chema-o chiar iubire, era frumoasă, inocentă, simplă. O trăiai, chiar şi platonic, iar uneori te împotmoleai în ea.
-Mai terminaţi cu “oftatul”, zise Tibi. În anul întâi, pe mine mă cam enerva faptul că unii colegi râdeau şi spuneau că sunt un muşchetar mucos şi că trebuie să îndur sau să suport cu tărie privaţiunile serviciului militar.
-Şi eu suportam cu tărie aceste privaţiuni, la juma’ de kil sau la trei sferturi, zise Costică şi uneori le asezonam cu câte un borcan de murături, până am ajuns să ud covoraşul “oficial” din faţa biroului comandantului.
Acum şi aici, nu voi insista asupra întâmplării cu “borcanul de murături”. Probabil, subiectul va fi relatat pe larg de către colegi în cartea “noi despre noi”. La revederea de la Rîul Sadului, târziu, în noaptea de vineri spre sâmbătă, domnul profesor Giurgincă ne-a întrebat: “Vă mai amintiţi prima zi din anul I, de liceu militar?” Doamne, ce discuţii au fost... Pe la patru dimineaţa ne-am dus la culcare, fără a epuiza subiectul.
-La liceul militar, reluă Olteanu’, era, fără exagerare, ca o a doua casă, unde ne întâlneam cu toţii! Când mai mergem la liceu?
-Eu, zise Costică, vin în liceu numai dacă îmi garantaţi că mai fac patru ani în aceleaşi condiţii pe care le-am avut, şi cu aceiaşi colegi. Altfel, nu!
-Imposibil, spuse Tibi. Acei patru ani sunt şi vor fi numai ai Clasei “F”. Dar atât! Au trecut şi au rămas amintiri intitulate "cei patru ani în LM"...
-Eu zic, adăugă Dan, că trebuie să fim mereu mândri că, la un moment dat în viaţă, am fost lemişti cantemirişti şi că asta nu o să poată nimeni să ne-o ia.
-Dirigul, Dumnezeu să-l odihnească, zise Olteanu’, ne spunea că peste ani sufletele noastre vor fi mereu pe coridoarele liceului miliar, retrăind amintirile pentru totdeauna. Nu ştiam atunci dacă va fi aşa... Ceea ce ştiu sigur, este că nu voi regreta acei ani.
-A fost singura perioadă în care nu am avut nici o grijă, adăugă Costică. Totuşi, în ciuda uniformelor, pe care le purtam, făceam şi năzbâtii cu duiumul. Nu aveam libertatea de azi, dar ce conta!? E o chestie pe care nu prea putem să ne-o explicăm. Aşezarea arbitrară de la începutul anului întâi a produs multe prietenii. Aşa s-a nimerit. Acum toţi suntem foarte buni prieteni. Prieteniile legate atunci rezistă peste timp şi distanţă. Cel puţin, mie aşa mi s-a întâmplat.
-În opinia mea, am continuat eu, liceul, fie el şi militar, nu este locul potrivit pentru a întâmpina viaţa cu greutăţile ei... Doar să iei lucrurile frumoase... În rest, trăieşte-ţi viaţa din plin, cu folos, pentru că zilele pentru tine... atât albe cât şi negre urmează să vină... În ultimul timp simţim acut nevoia colegilor, sau a unui coleg. Nu ne plăcea să fim singuri. Băncile însemnau prietenii.
-Viaţa de licean militar e doar o etapă, spuse Dan, frumoasă, de altfel, dar tot etapă rămâne. Cum o să o trăieşti, din plin sau nu, e alegerea ta. Prieteniile legate în acel timp, unele au ţinut, unele s-au dezvoltat pe parcurs, altele s-au cam pierdut în direcţiile diferite pe care paşii fiecăruia dintre noi au apucat.
-Nici distanţele mari nu pot stinge o prietenie, spuse Olteanu’, sentenţios. Îmi este dor de vremea liceului militar, dar timpul curge doar într-un sens. Este timpul să începem pregătirile pentru o nouă revedere. Haideţi să le organizăm mai des, nu doar din cinci în cinci ani, mai ales că şi soţiile noastre vor!
Între timp, la masa noastră, a sosit iniţiatorul şi organizatorul sărbătorii “Ziua bărbatului”, un bun prieten şi fost coleg de serviciu cu Olteanu’. Berea a curs în valuri, iar subiectele de discuţie au plecat de la Breaza ajungând în vremurile prezente. La fel de interesante.


VEŞNICIA MOARE LA SAT!?


N-am fost oameni săraci, noi cei din familia noastră. N-am fost nici bogaţi. Eu zic că am fost şi suntem nişte oameni normali. Din toate punctele de vedere.

Mă uit însă ca un tâmpiţel la tembelizor când îi aud pe unii din mai marii zilei, cu mare aplecare către ţară, şi spun că întâmpină greutăţi în cheltuirea banilor ce vin de la UE. De parcă aseară ar fi aflat că odată cu aderarea vor începe să vină fonduri UE. Iată că încep să vină, iar noi nu prea avem proiecte, deşi ştiam că acestea ne sunt necesare pentru a primi banii. De parcă soacră-mea, la cei 82 de ani ai dânsei, ar fi trebuit să ştie, că nu-i aşa? ea este experta în integrare europeană!?

Mă gândesc, cu oarece nelinişte, la tatăl meu, să nu care cumva să-i bâiguie prin minte şi să aplice pentru un proiect finanţat de SAPARD. Om s-a făcut! Cred că ies şi eu la pensie până va face rost de cele 200 de ştampile naţionale pentru aprobarea şi începerea suplimentării proiectului la el la ţară ! Altfel spus, trece baba cu colaci până atunci, au loc şi alegerile, se mai pune de vreo alianţă, mai vine un rând de inundaţii, sau FC Chindia Târgovişte câştigă Liga Campionilor, iar eu devin nu bunic, ci străbunic.

Buruienile de pe câmp şi birocraţia îl omoară pe omul de la ţară. Şi nu numai. Au mai apărut şi regulile europene care, la televizor, par uşor de aplicat şi, nu de puţine ori, provoacă uimire şi zâmbete, dar care, la ţară, îi neliniştesc şi îi descumpănesc pe cei ce trebuie să le aplice. Pentru unii dintre ei, parcă sunt reguli, norme venite de pe altă lume. Şi suntem abia la început! Eu, ca unul care m-am născut şi am crescut la ţară, mă gândesc că multora de la sate le va fi greu să renunţe la aşa-zisele tradiţii, la un stil de viaţă pe care l-au dus şi nu neapărat pentru că nu au vrut chiar ei să-l schimbe, dar nu au putut şi nu au avut condiţiile necesare să facă trecerea.

Este, din păcate, o realitate pe care va trebui să o recunoaştem şi să ne-o asumăm. Nu sunt dintre cei care au văzut ţăranul român la „Viaţa Satului” şi nici  nu sunt atât de naiv să cred că, odată cu intrarea în Europa, lucrurile se vor schimba ameţitor, iar hărnicia ne va împinge de la spate, încât să cultivăm porumb şi pe Calea Victoriei. Sunt convins că există o măsură în toate.

Blaga spunea: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. O.K. Dar, mă tem că în anii post-revoluţionari, tarlalele, iazurile şi izlazurile au fost invadate rapid şi nefiresc de alte buruieni, de şmecherii şi de manele. Peisajul idilic şi viaţa de la ţară, despre care ne spuneau poeţii şi profesorii noştrii, ori mai marii zilelor, au rămas o dulce amintire, din care nici măcar telenovelele nu se mai pot inspira în ceea ce priveşte stilul tradiţional.

Până şi Leana de la „Vacanţa Mare” recunoştea cu năduf şi nelinişte că s-a dezrădăcinat satul românesc! Nu trebuie să ne-ascundem după cireş: viaţa la ţară nu mai e ce-a fost. Alţii sunt oamenii, altele sunt condiţiile !

Unii, pe la televizor, spun, cu maliţiozitate, că dacă am intrat în Europa, asta a fost un noroc chior. Eu nu cred asta. Nici nu mă întreb, ca alţii, dacă am meritat sau nu să intrăm; nu ştiu şi nici nu e treaba mea! Important este că, odată intraţi, trebuie să ne schimbăm! Şi nu neapărat pentru UE, sau pentru că aşa vor cei de la Bruxelles: eu zic că trebuie să o facem pentru noi, în primul rând. Iar timpul pare că nu are răbdare. Trebuie să ştim cum să acţionăm pentru a beneficia de această şansă.

Vor veni fonduri UE, dar dacă nu se gândeşte o „chestie” care să ducă la rezolvarea problemelor referitoare la sărăcia satelor şi a celor privind agricultura, cred că vom avea mari dificultăţi, iar necazurile nu vor dispărea de la sine. M-am ferit să zic „strategie”, „concepţie” etc. pentru că în perioada post-revoluţionară a fost o inflaţie de strategii, care mai de care mai... „strategice”. În orice domeniu. Cum apare o problemă pe undeva, cum auzi imediat: vom elabora o strategie de soluţionare şi un plan de măsuri pentru implementarea acesteia, ţinând cont de obiective şi priorităţi, precum şi de resursele la dispoziţie. Este, cred, nevoie de o regândire şi o simplificare a modului de utilizare a fondurilor, care chiar să rezolve problemele în mediul rural, în general, şi cele ale sărăciei, în special.

Iar una dintre condiţii, în opinia mea, ar constitui-o soluţionarea problemei „calvarul avizelor”, sau al aprobărilor, care este o chestie atât de funcţionărească şi atât de cumplită, încât curmă din faşă ideea de a avea iniţiativă, sau dorinţa sinceră de a încerca să rezolvi o problemă. Te laşi păgubaş şi zici că asta ţi-a fost soarta: să fii şi să rămâi sărac! Parcă am mai auzit vorbele astea, nu ?

Nu-i mai puţin adevărat şi faptul că, birocraţii (nu contează de la ce nivel) consideră că ţăranul român a fost sceptic dintotdeauna, dar a rezistat, între timp perfecţionându-şi „tehnicile de supravieţuire”.

Pe de altă parte, să nu uităm că ţăranul a contribuit sub diverse forme la o viaţă mai bună a orăşeanului. Îmi vine greu să cred că intrarea în UE va reduce deplasările de sărbători ale orăşenilor la ţară, la părinţi, sau rude, pentru a spune „La mulţi ani”! şi a pleca de acolo cu pulpa de porc, damigeana de ţuică sau vin şi, neapărat, cu garniţa încărcată. După care, orăşeanul îşi mai aduce aminte de ţăranii din familia sa, undeva prin aprilie, când execută ca la carte „operaţiunea MOV”, adică să se aprovizioneze cu miei, ouă, vin. Fireşte, tot moca! Păi, n-a zis tovarăşul Lenin: „Sprijiniţi-vă pe ţărani”? Revoluţia a trecut. „Materialismul” a rămas. În rest, e bine !

Iată doar câteva motive pentru care, orăşenii care au în mâini pâinea şi cuţitul deciziei nu vor lăsa să dispară ţăranii români şi modestele lor gospodării. Nu ştiu câte fonduri UE vor ajunge, real, la ţaţa Leana din Dâlga, din Ciorogârla, sau din Vulcana-Pandele şi câte vor fi rătăcind aiurea, ca nişte electroni bezmetici pe coclaurile carpatine. Nu ştiu nici câţi ţărani români vor îngroşa numărul căpşunarilor. Cu toate acestea, fără a fi idealist (poate doar un pic naiv!), am convingerea că în următorii ani, în viitorul foarte apropiat, badea Gheorghe, ţaţa Leana, nea’ Ion vor fi cei care vor reînvia agricultura din propria ei cenuşă. Iar asta se va întâmpla cu atât mai repede, cu cât hăţişul birocraţiei va fi plivit de buruienile specifice şi nenecesare.

În opinia mea, în domeniul agriculturii şi al ţăranului român, nu a existat un proiect real pentru România. Nici făcut de noi, nici făcut de străini. Au fost numai bâlbâieli caraghioase ca şi aviara, care a făcut să avorteze toate găinile neinteroperabile, scăpate din bătăturile ţăranilor de pe lângă Deltă şi ajunse în diverse mâini hrăpăreţe. Ia aviara, neamule! Cei ce s-au ocupat de ceva proiecte în agricultură, chiar aşa naive cum erau ele, oamenii ăia parcă umblau de-a-nboulea. Agricultura nu se face însă din birourile de la oraş!

Până nu demult se spunea: „Noi vrem pământ”! Acum avem şi pământ. Dar, ştim ce să facem cu el? 

Iar dacă nu reuşim să ne dezmeticim mai repede şi să acţionăm cum trebuie, mă tem că va trebui să-l răstălmacim pe Blaga şi să spunem:

„Eu cred că veşnicia moare puţin, câte puţin şi la sat”.                     


           
PROFESORUL DE FERICIRE

  Nu sunt un scriitor profesionist şi, foarte probabil, nu voi fi niciodată. Aşa că, nu pot emite pretenţia de a scrie o carte despre fericire. Pot însă, foarte bine, să mă uit în jur, şi să văd de ce sunt oamenii fericiţi. Şi, aşa cum sunt sigur că aţi observat şi dumneavoastră, şi eu am descoperit că nivelul de fericire nu este direct proporţional cu banii pe care-i avem. Pe de altă parte, este adevărat că banii nu aduc fericirea, dar, orişicât, contează acolo, nişte mărunţiş mai cu greutate...

            Nu ştiu nici dacă sunt ceea ce se cheamă “un om fericit”. Am şi eu, ca fiecare, probleme acasă, la serviciu dar, una peste alta, nu sunt nici foarte nefericit. În general, vorbesc cu oarecare detaşare, nu resemnare, despre urcuşurile şi coborâşurile vieţii mele.

            De regulă, mi-am propus scopuri simple, precise şi, cel mai important, tangibile. M-am gândit că este bine să îmi stabilesc, în măsura în care pot şi depinde de mine, obiective realizabile. Altfel, mai mult ca sigur, voi fi permanent un frustrat anonim.

            De multe ori, primim sfaturi la care noi, prinşi cu documente cu termene limită şi cu şedinţe mai mult sau mai puţin complicate, nu ne-am fi gândit. Eu cred că este important ca, în general, să ai un echilibru interior permanent, dacă se poate. Unii spun că fericirea vine din lucruri mărunte, dar uităm asta de prea multe ori.

            Cred că suntem prea ocupaţi cu lucruri mult prea mărunte, ca să conştientizăm că succesul înseamnă, de cele mai multe ori, să-ţi zâmbească soţia dimineaţa sau, mai ales, seara când vii de la muncă. Un prieten îmi spunea că succesul este şi atunci când copilul tău, care are nevoie de un sfat, de o vorbă buna, încearcă pe baza lui, să se descurce prin labirintul adolescenţei. Şi, de ce să nu recunosc, chiar cred că soţia are dreptate când spune că: succes este să vezi că oamenii reacţionează pozitiv la gândurile tale.

            Despre momente de fericire, de bucurie aş vrea să vorbesc în această povestire.

Perioada de trecere în noul mileniu m-a găsit împreună cu familia la post, la NATO, în Bruxelles. Am avut şansa ca noaptea de revelion pentru trecerea în noul mileniu să o petrecem la Paris, pe Champs Elysees, împreună cu o familie de prieteni de-ai noştri, care lucrau la Comandamentul NATO de la Mons, Belgia. Şi ei tot români.

A fost superb. Era prima dată când petreceam revelionul pe străzi, nu în casă, şi nu oriunde, la Paris. Era altceva decât fuseserăm noi obişnuiţi: fie acasă, fie la un restaurant cu masa plină de bunătăţi. Iar spectacolul oferit de aprinderea luminilor pe Turnul Eiffel a fost apoteoza unei seri minunate. Mai văzusem imagini la televizor de la revelionul parizian, dar altceva era să fii la faţa locului!

Din motive care nu cred că prezintă interes pentru cititori, am petrecut „Revelionul Integrării” la casa ofiţerului, adică la „cabana plăpumioara”. Doar eu şi Sonia. Crina şi Daniel au fost plecaţi, nu ştiu pe unde. Acum ei au familia lor, nu-i aşa?

Toată noaptea am butonat telecomanda televizorului, monitorizînd toate canalele, de parcă mă născuse mama cu telecomanda în mâna dreaptă. Au fost de toate. Şi mai bune şi mai puţin plăcute. Chestie de gust! Se poate spune şi aşa. Că doar nu eu am inventat zicala: „Nu-i frumos ce e frumos; e frumos ce-mi place mie!”

            Şampanie, pişcoturi, numărători prezidenţiale aproximative, hore guver-namentale, artificii superbe si petarde rătăcite, printre blocuri. S-a dus 2006. Câte planuri şi visuri pentru 365 de zile. Câte lucruri nefăcute, câte cuvinte nespuse şi locuri nevăzute. Dar, pentru toate neîmplinirile ce trebuie să devină împliniri, îl avem pe 2007.

În opinia mea, cel mai vesel revelion mi s-a părut a fi cel de la expoziţie, botezat în băşcălie „Vanghelionul”. Am avut impresia că oamenii aflaţi acolo se distrau de minune şi chiar erau fericiţi, deşi cu doar câteva zile înainte se îmbulziseră şi se certaseră pentru a prinde un bilet pentru acea seară. Am înţeles că nici nu a fost prea scump. Imaginile transmise în direct au arătat oameni veseli, care vroiau şi ştiau să se distreze, oameni fără fiţe care îşi trăiau din plin clipa de fericire.

Eu nu vorbesc despre conotaţiile politice ale organizării evenimentului. Nu este subiectul meu! Cum am mai zis, eu sunt militar şi nu am voie să fac politică! Dar am dreptul la o opinie personală.

-De aceea deci, nu scrieţi şi despre revelionul din Piaţa Revoluţiei şi despre cel din Piaţa Universităţii? zise ginerele meu Daniel, privind pe ecranul computerului, la cele scrise mai sus.

-De aceea! Ele sunt revelioane politico-muzicale periculoase! am zis.

-Bine-bine, înţeleg partea cu chestia politică a unor revelioane, dar de ce au pus instalaţii de iluminat festiv numai în centrul capitalei? De ce nu şi pe alte străzi importante mari, din sectoare?

-Simplu!, i-am răspuns. Capitalismul românesc este numai pe anumite străzi... Nu te-ai întrebat de ce la noi în sectorul 4, primăria nu organizează şi ea un revelion într-o piaţă mare a sectorului?

-Probabil că oamenii din sectoare nu sunt la fel de importanţi, ca şi cei din buricul târgului. Părerea mea este că revelioanele peste graniţă au devenit o modă la români. Românii fug iar din ţară de Revelion. Anul ăsta, mai mult ca oricând, toată lumea din jurul meu şi-a rezervat Revelionul. Unii pleacă prin  ţară pe la rude, alţii pleacă din ţară, iar unii chiar nu au mai găsit locuri pentru toată gaşca de prieteni. Fie că şi-au făcut rezervări în ţară, fie că în afară, românii au prins gustul revelioanelor departe de casă. Şi, se pare că, sunt preţuri mai mici pentru revelioane în străinătate.

Pe un alt post era transmis revelionul unei familii bogate. Evenimentul avea loc pe undeva, în apropiere de Bucureşti. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar impresia mea a fost că prea erau scorţoşi cu toţii, parcă ţinutele acelea îi incomodau pe cei prezenţi la petrecere. Nu se simţeau deloc în largul lor. Era mai degrabă ca un „parastas”, cu mesele aşezate în careu. Pe bune, până şi la unele mese oficiale, lumea parcă e mai veselă, iar atmosfera mai animată. Am crezut la un moment dat că lumea râde la ordin, iese la dans sau afară la ordin, că subiectele de discuţii urmează o agendă prestabilită, că se vorbeşte după program sau, cu aprobare. Trist. O petrecere tristă. Mi-a cam fost milă de acei oameni bogaţi.

Aveau de toate, sunt convins, dar se pare că lipsiseră de la lecţia „Distracţie”. Fără intenţia de a spune vorbe mari, însă oamenii aceea trebuiau să facă rost de „profesori” care predau „fericirea”.

           La „Vanghelion” atât „profesorii” cât şi „elevii” îşi făcuseră temele, aşa cum trebuie şi nu aveau nevoie de copiuţe cu subiectele: „fericire, veselie sau distracţie”! Erau autentici, nu jucau roluri!

           Probabil că fericirea celor snobi se consuma în altă parte. Ori poate mi-a scăpat mie ceva şi nu am fost în stare să înţeleg unele tendinţe în domeniul petrecerilor. Cine ştie!?

           Este adevărat că, probabil, şi aşteptările mele privind petrecerea bogaţilor erau prea mari, având (ştiu şi eu) în subconştient ideea că, oamenii care au bani sunt şi fericiţi. Oricum nu mi-ar plăcea să particip la o astfel de petrecere.

Era odată un film serial care se chema „Şi bogaţii plâng!” Asta nu înseamnă că toţi bogaţii nu ştiu să se distreze, ori că sunt trişti, ori că oamenii săraci sunt tot timpul „zgândăriţi” de veselie! Să nu exagerăm!

            Fiica mea, Crina, uitându-se la ce am scris eu mai sus, m-a provocat:

-Trebuie să te vadă altul că eşti fericit, sau fericirea este o trăire personală, interioară, care uneori nu poate fi afişată, într-un zâmbet larg, în extaz?

-Ei vezi? Eu cred că sunt mai multe soiuri de fericire! De aceea ziceam că poate, uneori avem cu toţii nevoie de un profesor, care să ne predea fericirea! Asta nu înseamnă că aştept să-mi organizeze cineva fericirea. Fericirea ţi-o faci singur. Problema e dacă o recunoşti când vine la tine. Când eram tânăr, parcă aveam mai des acees la fericire. Nu luam în seamă toate mofturile cotidiene, lumea mi se părea dornică de a fi cucerită şi nici bani nu-mi trebuiau prea mulţi pentru un strop de fericire.

            -Chiar aşa?

            -Nu prea acordam mare atenţie detaliilor nesemnificative şi nu prea îmi păsa dacă vinul era alb sau roşu, sec, demi-sec sau dulce. Vin să fie, că restul intra la categoria „detalii tehnice”. Câteodată, ţi se apleacă de atâta bunăstare, te obişnuiesti cu binele. Dar şi cu răul! Şi asta este cel mai rău: că nu mai sesizezi diferenţa, nuanţele.

            În orice caz, de un lucru sunt sigur: de Revelion nu voi mai sta acasă să mă uit la televizor. Doar vreo 5-6 glume bune, adunate de pe toate canalele tv, mi-au stârnit un zâmbet fugitiv, aşa în colţul gurii. Şi-atât! Îmi voi lua „bilet” la un revelion pe stradă, ori la un restaurant fără fiţe!

Şi mai e ceva: oriunde voi merge, voi avea grijă să fiu cu prietenii mei, pentru că ştiu că ne distram fără mofturi. La acest capitol suntem şi profesori şi „elevi de frunte” şi „specialişti de clasă”!     



Cu televizorul...

         Perioada cât am lucrat în domeniul finanţelor militare va rămâne pentru mine ca fiind una deosebit de interesantă. Şi nu o spun cu maliţiozitate. Domeniul ca atare nu m-a pasionat. N-aveam nimic în comun. Am întâlnit, însă, oameni superbi, care mi-au devenit prieteni adevăraţi. Ne întâlneam adeseori, la mine în birou, şi discutam deschis orice problemă, orice fapt de viaţă, aşa cum le vedeam, cum le percepeam şi le înţelegeam noi. Fără patimă, fără orgolii sau resentimente, fără nuanţe sau conotaţii politice. Vorbeam de-ale noastre, alea- alea...
Le spuneam într-o zi că, până să plecăm la post în Belgia, soţia mea obişnuia să citească din ziare doar editorialele şi horoscopul. Restul i se părea pierdere de timp, pentru că, oricum, aflam ştirile de la jurnalele tv. La Bruxelles fiind, nu aveam acces decât la ziarele pe care ni le aduceau unii colegi, care veneau acolo, în delegaţie, la vreo activitate. Apoi a luat amploare internetul. Dar, citind cu nesaţ ziarele, soţia îmi spunea: „I-a uite, câte belele se întâmplă la noi în ţară!” I-am spus că la fel era şi înainte, numai că ea nu citea ziarele în întregime. Ce să-i faci, dacă citeşti doar ceea ce îţi face plăcere... Viaţa e cum e, are şi mai bune şi mai rele.
-Eu zic că asemenea lucruri se spun nu doar la posturile româneşti de televiziune, sau în presa românească, ci peste tot în lume, spuse Ovidiu.
-Confirm, am zis. În cei patru ani şi jumătate cât m-am aflat la Bruxelles,  am putut urmări emisiunile de la posturile tv din Belgia, Franţa, Italia, Marea Britanie.
-Şi nu cred, reluă Ovidiu, că aceste ştiri influenţează imaginea ţării noastre. Fireşte, sunt ştiri despre fapte şi evenimente negative, dar în toată lumea au loc astfel de acte antisociale, nu este ceva specific românesc. Iar presa de pretutindeni le reflectă într-o formă sau alta. Unii spun că presa, televiziunile în general, şi-au făcut exemplar treaba, au învăţat adevărata lecţie a democraţiei şi scot la lumină adevăruri tot mai dureroase.
-Domne, asta se întâmplă, asta spun posturile tv, interveni Iolando. Ne place sau nu, asta este o altă problemă. Nu poţi spune doar lucrurile frumoase. Nu putem inventa poveşti frumoase de adormit copiii. Nu înseamnă că toţi suntem personaje negative ale acestei ţări. Nu toţi românii fac lucruri rele. Spun platitudini acum: faptul că vezi ştiri negative la CNN, la RAI, sau la un alt post străin, nu înseamnă că toţi americanii sau toţi italienii fac lucruri rele, urâte. Nu poţi face o generalizare dintr-un caz particular.
-Eu cred că trebuie să fim şi un pic selectivi, spuse Mariana. Putem alege la ce vrem să ne uităm. Avem de unde alege. Nu mai e ca înainte de '89, când aveam doar două ore de program tv.
-Dacă vezi doar „ştirile de la ora 5”, rămâi cu impresia că suntem o ţară de nebuni, de descreieraţi, de parcă toate relele de pe pământ s-au adunat aici, în Carpaţi, spuse Ovidiu. Mai rău e că nu doar ştirile de la ora 5 transmit veşti triste, din ţară. A devenit un fapt obişnuit ca jurnalele de ştiri să abunde în astfel de informaţii. Iar reporterii, care prezintă astfel de ştiri, parcă au o bucurie tembelă în a le prezenta. Te uiţi uimit la faţa lor schimonosită de sadism, care parcă zice: „Stai să vezi ce urmează !”
-Emisiunile tv abundă de ştiri, informaţii care-mai-de-care mai stranii, reluă Iolando. Presa si televiziunile au luat-o razna. Emisiunile de televiziune sunt ceva între hlizeală şi morală. Te uiţi uimit cum se afirmă nonşalant, că începând de la mari personalităţi politice până la primarii din comune uitate de lume se vinde şi se cumpără orice, funcţie de diverse interese personale. Este o situaţie malignă, se pare, generalizată. Ce să credem? Că societatea românească te învaţă şi te obligă să fii şmecher!?
-Realizatorii noştri de programe tv, îndeosebi ştiriştii, am intervenit, ne bombardează cu catastrofe naţionale şi internaţionale zi de zi, unii din oră în oră, de nici nu mai ştie omul ce-i adevărat şi ce nu. Acuma, nici nu cred că lumea-i aşa proastă să creadă tot ce spun gureşii şi zburdalnicii noştri din media, sau dacă chiar crede, nu impresionează mai pe nimeni. E ca şi în povestea cu lupul la stână, sau în cea cu drobul de sare. Însă trebuie spus că văicăreala asta naţională nu face decât să arate neputinţa noastră ca naţie şi să ne dea aşa o stare de nesiguranţă. În plus, despre o temă rar abordată de presă: prelucrarea isterică a oricărei ştiri. Nu ştiu ce se predă prin şcolile de jurnalism, dar sper că nu se învaţă că ziaristul este un justiţiar. Ar fi bine dacă ne-ar prezenta informaţia simplu, nemestecată, fară să acuze pe nimeni, fără să tragă la răspundere. Un elogiu al discreţiei rămâne, totuşi, necesar de scris în ţara noastră.
-Nu-mi plac toate posturile, toate emisiunile tv, spuse Mariana. Şi asta nu înseamnă că sunt mofturoasă, sau că nu apreciez munca acelora care fac emisiunile tv. E o chestie de gust, sau de armonizare între aşteptările mele şi ofertele emisiunilor.
-Se pare că în emisiunile tv lucrurile nu prea se schimbă, aşa cum, firesc, publicul doreşte şi aşteaptă, adăugă Ovidiu. Pur şi simplu, la unele posturi, emisiunile încremenesc în uitare, merg în virtutea unei inerţii devastatoare.  Aşa cum se spune la mine în Gorj, mârlănia nu dispare, iar lipsa de informaţii se disimulează cu ajutorul infailibil al unei agresivităţi studiate, cred, cu grijă. Este o adevărată alinare când reuşeşti să evadezi din disperarea cu care aproape toţi prezentatori de ştiri se aruncă peste tine, cu un ton de zici că din moment în moment începe al treilea război mondial. Şi atunci dai televizorul mai tare şi îl închizi!
-Mare-i grădina lui Dumnezeu, dar să-i vezi acvariul! izbucni Iolando.
-Mie-mi nu-mi plac unele emisiuni de divertisment, în care se fac glume deplasate şi penibil de „decoltate”, cu conotaţie sexuală, de proastă calitate interveni Mariana, bând cu plăcere din ceaiul fierbinte. Nu dăm nume pentru că suntem bine crescuţi. „Trupele” respective cred că astfel le va creşte audienţa.
-Eu cred că e o problemă care ţine de gradul de cultură şi de educaţie al telespectatorilor, spuse Iolando.
-O modalitate, uneori reuşită, de a face mişto de tine, de “lumea nebună” din jur, am adăugat eu, pentru că asta este imaginea pe care ţi-o crează ştiriştii, este să urmăreşti show-rile de parodie care pot fi găsite mai greu, ce-i drept, în grila unor programe. Chiar ai ocazia să constaţi, cu uimire şi chiar bucurie, că tradiţionalul “haz de necaz”, despre care vorbeşte românul, a fost încet-încet înlocuit cu un umor real şi matur. În ultimul timp, parcă suntem în era umorului la normă şi la ore fixe. Dar, de când cu furia apariţiilor constante la televizor, lucrurile s-au modificat dramatic. Glumele au devenit penibile şi groteşti. Umor suburban, vulgar şi mitocănesc şi, aici, mă refer numai la texte, pentru că nu cunosc protagoniştii decât de la televizor. Hazul a dispărut aproape total, înlocuit de mitocănie. Poate că n-ar fi rău de analizat de ce nu prea mai râd românii la emisiunile de divertisment de la tv!? Nu cumva circul politic românesc concurează şi câştigă detaşat!? Nu cumva aşa-zisa totala libertate de exprimare ne-a cam prostit pe toţi? Nu cumva câinii latră, caravana trece? “Mondenii”, “Divertis” şi, uneori, “Cronica Cârcotaşilor” constituie genul de emisiuni pe care eu, telespectatorul simplu, mi-l doresc, în această perioadă de veselă tranziţie românească, pentru a râde de penibilul şi aberaţiile din jur, sau de personajele politice sau mondene. Cred că umorul nu ne face viaţa mai bună, dar cu siguranţă o face mai plăcută!
         -Dragilor, pentru mine este foarte simplu, spuse Ovidiu. Dacă nu-mi place o emisiune, schimb canalul. Mă uit la ce îmi place şi mă interesează. Unele posturi vor audienţă cu orice preţ. Pentru ele nu contează calitatea unei emisiuni, ori dacă aceasta răspunde unor criterii şi valori culturale. Nu contează dacă este „kitsch”. Dacă publicul vrea aşa ceva, atunci televiziunile asta livrează. Adică livrează subcultură la pachet, la kilogram. 
-Odată ajunşi acasă, grăi Iolando, unii se uită la ştiri, la meciurile de fotbal, la interminabilele si penibilele dileme ale telenovelelor, sau şi mai rău, ascultă manele mâncând seminţe. De dovleac sau de floarea soarelui. Acum nu mai este “cool” să asculţi muzică uşoară românească, sau muzică populară. Eşti demodat! Mai nou, am auzit una bună: că unii sunt preocupaţi de încălzirea globală, motiv pentru care se uită cu entuziasm la filmele cu scene „fierbinţi”!
-În opinia mea, zise Mariana, televiziunile ar trebui să aibă şi rostul de a educa, nu numai de a şoca. Ştim că educaţia nu se face la televizor, ci la şcoală şi acasă, dar e de aşteptat ca, măcar o brumă de instrucţie să capeţi şi de aici, la unele emisiuni de cultură generală.
-Astfel de emisiuni erau cândva în grila de programe, dar în ultimul timp au cam dispărut.
-Probabil că sunt mai importante şi mai profitabile emisiunile despre avocate dispărute, despre strănutul de seară al nu-ştiu-cărui parlamentar, sau despre mersul la cumpărături al celui mai iubit dintre muritorii mioritici, spuse Ovidiu,
-Educaţia nu figurează printre priorităţi, zise Mariana, nici măcar la televiziunea publică. “Educaţie”, “cultură”, “valori autentice”: sunt vorbe din astea mari, care la noi se devalorizează mai rapid decât leul.
 -Nu-i mai puţin adevărat că televiziunile fac sondaje şi ştiu ce vrea publicul. Am citit ceva în sensul ăsta, spuse Iolando. Iar publicul vrea scandal, vrea divorţuri şi recăsătoriri în direct pe acorduri de manele, vrea ştiristele care să ne anunţe de violuri, de securi în cap, vrea mame schimbate în care să fie arătată mizeria de la altul din casă, bătăi în direct de la stadion si alea-alea. Publicul primeşte ceea ce trebuie să primească.
-Cred că este mai ieftin de realizat o emisiune în care nişte bufoni jalnici se schimonosesc, râd prosteşte sau se comportă ca nişte imbecili, decât o emisiune cu caracter educativ, conchise Ovidiu. Până şi la desenele animate apărute în ultimii ani, se omoară mai ceva ca-n filme. În rest e bine!
-Merg câteodată acasă de la serviciu mai abătut, mai cătrănit, dau drumul la tv şi ce văd acolo? Tot veşti, ştiri negre de mă deprimă total, zise Iolando. Vreau şi eu ca odată intrat în casă să uit culorile negre sau cenuşii ale realităţii cotidiene de dincolo de pereţii apartamentului. Şi mă aştept să găsesc repede, la televizor, ceva care să mă bine dispună. Uneori găsesc, alteori...
-Eu nu zic că televiziunea trebuie să-ţi facă viaţa mai roză, spuse Ovidiu. Nu! Dar măcar să-i mai estompeze din cenuşiul cotidian, ar putea să încerce! Cred că apoi, de la sine, ar apărea şi alte culori.
-Eu cred că viaţa nu e chiar aşa de roză, spuse Mariana. Nu acum!
Am trecut apoi la problemele noastre de serviciu, cu cifre, tabele, cifre, situaţii, cifre... Este adevărat că nu există o zi fără probleme. Apar probleme la tot pasul. Cu toate te confrunţi, pe toate trebuie să le rezolvi, să treci de ele.   
Vom găsi, cu siguranţă, o cale, o modalitate de a râde cu toţi dinţii de viaţă şi de necazurile cotidiene, prezentate sau nu la televizor!




 LUNA FEMEILOR

         S-a dus februarie. Fără zăpada şi gerul cu care eram obişnuiţi. De fapt, chiar ne minunăm de primăvara care a fost în iarna aceasta... A venit iată, martie: „luna” femeilor! De când e lumea-lume, femeia e femeie.
Am primit zilele trecute pe e-mail o poantă, care suna cam aşa:
“Un tip către altul:
La început, Dumnezeu a creat pământul şi s-a odihnit. Apoi a creat bărbatul şi s-a odihnit. Apoi a creat femeia. Şi nici bărbatul, şi nici  Dumnezeu nu s-au mai odihnit niciodată. Şi nici nu o vor mai face în vecii vecilor.”
Le-am spus poanta prietenilor mei.
 -Se spune că pe femei le atrage puterea, spuse Gigi, pe neaşteptate.
 -De ce? întrebă Mono.
 -Probabil ca să se pună la adăpostul puterii, pentru a-şi rezolva ceea ce vor şi ca să se protejeze. Bărbaţii sunt mai siguri pe ei pentru că, încă din copilărie, se văd nişte eroi legendari. Femeile sunt mai puţin sigure pe ele, pentru că toată viaţa vor să fie ca o păpuşă “Barbie”. În lumea pe care ne-am obişnuit s-o numim “civilizată”, femeilor li se atribuie un rol, în general malefic: lor le aparţine tot ce e mai rău. Totodată, li s-au atribuit cele mai nepopulare decizii: capriciile femeilor cu intrări în cabinetele mai marilor lumii au deturnat bunul mers al lucrurilor.
-Au femeile viaţa mai grea? am întrebat.
-Nu cred, zise Liviu. Bărbaţii au viaţa mai grea pentru că, unora nu prea le convine gradul de independenţă al femeilor, grad care tinde să crească. Tot mai multe femei se descurcă singure, nu au nevoie de banii bărbatului, sunt capabile să facă lucruri mari, complexe. Se pare că, uneori, nici femeile nu au diplomaţia necesară de a promova această nouă atitudine, care să se transforme şi într-o stare de fapt.
-În mod surprinzător, unele femei celebre şi-au câştigat reputaţia nu prin calităţile lor feminine, interveni în discuţie Doina, colega noastră specializată în IT. Au izbândit, spre exemplu, prin supleţe în negocieri, prin capacitatea de a accepta concesii, mai mult sau mai puţin minore înlăturând confruntările majore. Ori, pentru că au ştiut să fie „bărbate", prin încăpăţânarea dovedită în situaţii de criză.
-În noile condiţii, interveni Cristi în discuţie, bărbatul se simte, cumva, ameninţat şi chiar deranjat de puseul de independenţă feminină, pentru că se obişnuise cu ideea că el este cineva în casă, că el trebuie să aducă banii, că el să rezolve şi să aibă responsabilitatea pentru problemele majore, că el trebuie să protejeze etc.
-Sper că vom depăşi şi noi, românii, faza în care femeile sunt analizate doar din perspectiva frumuseţii, vârstei, kilogramelor, înălţimii, ori „ambalajului”, adăugă Toni, zâmbind. Cu singuranţă, în viitorul nu prea îndepărtat, şi femeile vor fi analizate şi apreciate prioritar după cum au reuşit să-şi întoarcă circumstanţele grele ale vieţii în succes, şi eşecurile în înţelepciune. Pentru că eu chiar cred că acestea vor fi elementele cheie care vor influenţa şi nuanţa mentalitatea femeilor.
-La cât lauzi femeile, ai grijă să nu faci hernie, zise Ioana, colega noastră, subofiţer care lucrează în domeniul relaţiilor militare internaţionale.
-În opinia mea, spuse Carmen (locotenent colonel, în domeniul relaţiilor militare internaţionale) femeile de succes vor trebui să încerce să rezolve o mare dilemă: cum se împacă dorinţa şi acţiunea pentru o carieră profesională cu viaţa de familie? Sunt orientate spre carieră şi mai puţin spre familie. Nu trebuie să ne ascundem după deget şi să nu recunoaştem că aceasta este o mare problemă pentru femei. Dumnezeu ştie câte şi ce compromisuri trebuie să facă o femeie!?
-E un fel de răzbunare pe perioada trecută, când femeile erau “subjugate”, trebuind să se dedice numai familiei, spuse Marian desistul parcă punând cugetarea la documente clasificate... De fapt, ce vor femeile este să fie independente financiar. Într-o emisiune tv, se spunea că atunci însă când vine vorba despre viaţa de familie, sau de educaţia copiilor, româncele maturizate după ’89 rămân tributare prejudecăţilor generaţiei anterioare.
-Cum s-ar zice, româncele sunt emancipate îndeosebi la slujbă, trase Mişu concluzia preliminară. Mamă, dacă m-ar auzi nevastă-mea…
-Mă tem că, aşa, la o primă privire, familia este şi va fi obligată să facă aceste compromisuri, adăugă Anamaria, colega noastră, venită de pe undeva din zona Apusenilor, colţ cu Maramureşu’. Care este însă preţul succesului? Problema, totuşi, rămâne şi naşte frustări. Nu sunt însă convinsă că, în atare condiţii, pereţii casei vor mai fi căptuşiţi cu amintiri comune. Probabil că, vor fi mai degrabă amintirile ei, sau amintirile lui şi foarte puţine vor fi „amintirile lor”.

4 comentarii: