M-am născut, ca orice copil de la poalele Vlădesei, într-un colţ de rai, ferit de patimile şi răutăţile lumii. Am crescut într-o familie de mineri, am avut norocul să urmez o şcoală cu dascăli deosebiţi de la care am învăţat carte dar şi să fiu corect, cinstit, să-mi iubesc ţara, să fiu loial şi nepărtinitor, să respect persoanele în vârstă, să fiu harnic şi multe altele.
Am străbătut la pas Munţii Bihorului, am intrat în cele mai periculoase văgăuni din munte, am băut apă din urmă de copită de cal, am mâncat porumb de furat, fript seara la un foc de găteje, am jucat fotbal desculţ, am primit o pereche de bocanci de Crăciun, o pereche de pantofi de Paşti şi o pereche de tenişi cînd se termina şcoala, ca toţi copii de vârsta mea şi eram fericit.
Pe atunci nu ştiam de Cola, apă plată, de adidaşi, calculatoare sau alte minuni ale tehnicii – aveam un radio „Bucureşti 500” la care ascultam meciurile duminica şi teatru radiofonic seara, mai apoi, prin clasa a V a, tata a adus un televizor, primeam odată pe săptămână 50 de bani să merg la matineu, la cinematograf, ca toţi copii de vârsta mea şi eram fericit.
Am făcut liceul, armata, şcoala militară, am jurat „să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii”, am primit doi epoleţi cu grade, m-am îndrăgostit, mi-am întemeiat o familie, am fost la „munci” ca toţi ofiţerii de vârsta mea şi eram fericit.
Am stat la coadă la lapte, la pâine, la ulei, de carne nu mai vorbesc – cumpăram câte două calupuri de salam de vară din 13 Septembrie de fiecare data când plecam acasă, la Oradea – mă uitam două ore la programul tv, îl înjuram pe Ceauşescu dimineaţa, la prânz şi seara, chiar şi în intervalele dintre, la fel ca toţi românii şi eram fericit.
A venit revoluţia(?) din 1989 şi am crezut că va fi mai bine, am păzit luni întregi cazarma, ca toţi militarii, ca să poată face mic trafic în Ungaria toţi şmecherii, am votat „liber”, am asistat neputincios la distrugerea economiei naţionale, mi-am primit „a treia cizmă” că trebuiau reduse efectivele militare, am semnat cu mâna mea că accept să ies la pensie (altă alternativă era demisia), am încheiat un contract de muncă cu statul şi, oarecum era bine, ca la tot românul.
Între timp mi-a murit soţia de o boală necruţătoare, rămânând singur cu doi copii mici, i-am crescut cum am putut, mi-am refăcut familia şi când să ridic şi eu ochii, hop, mă trezesc dat afară din serviciu pentru că aveam pensia mai mare cu două sute de lei.
Şi atunci n-am mai rezistat, ca aproape tot românul, mi-am ieşit din fire şi am strigat: „Scârnăviilor, ce-aţi făcut cu viaţa mea? Ce-aţi făcut cu România mea? Nu mai aveţi de unde fura şi umblaţi prin buzunrele mele? De unde să vă dau, mă? De unde să vă dau că mi-aţi luat aproape tot?”
Scriu asta în momentele în care Angela Merkel vizitează România şi mă gândesc cu groază dacă mâine dimineaţă, când mă voi trezi, Ţara mea se va mai numi România...
Şi atunci, mă apuc şi urlu: „Ce-aţi făcut cu România mea, nenorociţilor?”
Simion Suciu
