luni, 11 octombrie 2010

MILITARUL, JURĂMÂNTUL, ŞANTAJUL POLITIC

            Dintre multele lucruri grave care se petrec azi în România, în sumedenia de fapte guvernamentale iresponsabile a căror simplă enumerare ar umple paginile unui roman tragic, sunt câteva care uimesc. Prin cinism şi răutate. Prin ura de neexplicat ce o degajă.
         Mă gândesc, în primul rând,  la politica ucigaşă prin care sunt sunt sortiţi morţii copii şi bătrânii ţării. Unei morţi lente şi programate prin stoparea accesului la medicaţie şi alungării medicilor. Sau chiar unei morţi violente urmare a  degradarii grave a mediului spitalicesc. Ei sunt cei atacaţi cu cu cea mai mare duritate, fără nici o reţinere. Deoarece sunt cei ce  nu pot riposta, cei care nu-şi pot apăra drepturile omeneşti. Victime sigure şi facile pentru asasinii coloraţi politic.
         Şi mai este, într-un al doilea rând, politica prin care se forţează, cu încăpăţânare, încălcându-se grav legislaţia, desfiinţarea armatei naţionale şi a statutului de militar în România.  Politică prin care indivizi iraţionali, ajunşi accidental la conducerea statului, doresc să distrugă cu bunăştiinţă armata,  singura protecţie reală a statului într-o lume imprevizibilă şi plină de pericole. O pavăză fără  de  care, ţara noastră, oricare altă ţară de pe mapamond, fie ea şi membră a unui bloc militar, este expusă deschis şi voluntar primejdiei de a dispărea ca stat de pe harta lumii.
        Pentru că o ţară fără armată este ca o bijuterie părăsită la colţ de stradă. La îndemâna primului  ticălos care o doreşte.
             Cum de este posibil să se întâmple aşa ceva? Cum poate un conducător, o clasă politică, să condamne la dispariţie propria  ţară? Şi dacă ei sunt iresponsabili, de ce nu sunt opriţi? Cum de permite Armata propria desfiinţare, punerea ţării în pericol, când are ca responsabilităţi constituţionale clare garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale?( Constituţia României, art. 118).
            Cum de nu acţionează cetăţenii, înlăturând imediat trădătorii de neam? 
            Sunt ÎNTREBĂRI. Logice. La îndemâna oricărui om responsabil, trăitor într-o ţară normală.
            Răspunsurile însă… Aici este mult mai complicat. Chiar şi atunci când sunt găsite, sunt adevărate şi sunt expuse public, răspunsurile mele, ale dumneavoastră, ale altor oameni de bună credinţă, vor fi catalogate imediat ca  potrivnice restructurării ţării, purtătoare a intereselor unor moguli, opoziţiei politice ori pur şi simplu răuvoitoare. Orice părere, orice protest, fie şi o banală demonstraţie de stradă, poate fi catalogată ca atentat la stabilitatea ţării sau tentativă de lovitură de stat.
            Pentru că a fost  dezvoltat un sistem teribil, menit să ascundă adevărul, să transforme realităţile în aparenţe, realul în virtual şi improbabilul viitor în certitudine.  Iar răspunsurile adevărate, în delict.
            Am discutat ieri cu prietenul meu, colonelul A.C. Comandant de mare unitate. Pe care îl cunosc de o viaţă. De când el, orfan fiind, la vârsta de 11 ani a devenit copil de trupă. L-am întrebat de ce militarii activi, care au nişte obligaţii constituţionale, par atât de neinteresaţi de ceea ce se întâmplă cu instituia în care lucrează. Cu statutul militarului, cu viitorul armatei. Cu ţara.
          Răspunsul său, argumentele sale, încerc să le sintetizez în cele  scrise  mai jos.
         Militarii nu sunt indiferenţi. Greşesc cei care îi judecă aşa. Trebuie să fii în mijlocul lor ca să înţelegi. Vei vedea atunci cum, cu militarii se aplică o metodă de reprimare a posibilelor împotriviri care este de o perversitate rară. Metodă prin care se urmăreşte aducerea lor în imposibilitatea practică de a se apăra. Cum? Folosindu-se  jurământul militar, jurământul de credinţă dat ţării. El, sfântul Jurământ militar, devine  astfel element de şantaj politic.  Şi de ameninţare.
          Iată mecanismul…Pentru început, printr-o campanie furibundă, militarul este umilit, discriminat, supus oprobiului public, prezentat ca parazit al societăţii, ca posesor al unor venituri exorbitante (nesimţite) şi necuvenite. Adus în situaţia de a-i fi ruşine să mai meargă pe stradă îmbrăcat în uniformă.
         Sunt şterse toate valorile instituţiei!  Tradiţiile, jerfele trecute şi actuale, meritele evidente  în procesul de accedere în NATO şi UE, rolul esenţial în stabilitatea ţării şi a devenirii sale din 1989 până azi etc.
        Apoi, i se taie aproape jumătate din soldă. I se refuză, treptat, drepturi legitime. I se anulează pensia de stat transformând-o într-o bonificaţie benevolă a guvernului. I se neagă anii de muncă. I se retrag ordinele şi medaliile primite ca urmare a devotamentului său necontenit faţă de ţară  şi care sunt singurele bunuri materiale pe care un militar le ia cu el în mormânt! I se batjocoresc gradele obţinute prin examene şi ca urmare a unei pregătiri profesionale permanente.
          Urmează  punerea  pe drumuri a militarului rezervist,  bătrân şi bolnav, silindu-l să demonstreze (cui şi pentru ce?) că a existat, că a  trăit, că a muncit, că a fost plătit pentru munca sa. Şi, fiecare militar în rezervă, este obligat să roage armata, în scris, sub proprie semnătură, să-i fie reduse drepturi obţinute legal, susţinând că este de acord cu primirea, până la sfârşitul vieţii,  doar a unei părţi din pensia militară de stat ce i se cuvine urmare a activităţii sale.  I se renegă până şi statutul social câştigat prin munca sa şi a predecesorilor săi.  Ce poate fi mai degradant?
           Totodată, persistent, militarului i se impune să tacă. Să nu protesteze în vreun mod.  Să accepte fără crâcnire  acest lung şir de nedreptăţi, culminând cu desfiinţarea, practic, a statutului său profesional. I se cere să fie de acord, în mod  necondiţionat, cu  încălcarea făţişă, punitivă într-un stat de drept, a unui număr nelimitat de legi aflate în vigoare, care îi apără drepturile. Şi, din nou, să nu protesteze!
          De ce? Pentru că, i se spune a mia oară, a depus un jurământ. Şi pentru că, îi aminteşte politicianul care a gândit tortura, el, militarul, este obligat să-şi respecte jurământul. Să se supună necondiţionat şi legilor care îi interzic drepturi elementare. Fapt  pentru care azi nu mai este plătit, recompensat conform legii ori respectat de societate.
          Dacă îşi exprimă dezacordul, nemulţumirea, dacă se opune în vreun fel acestui tratament, este ameninţat cu puşcăria. Reamintindu-i-se permanent că nerspectarea jurământului este act penal.  
         Esenţa acestei presiuni este ilustrată elocvent în ameninţarea pe care preşedintele a adresat-o poliţiştilor care şi-au cerut, în mod legal, drepturile: “Nu aveţi scăpare!” Şi poliţiştii nu juraseră pe viaţă!
          Cunoşti un exemplu mai clar de şantaj? De şantaj politic la lumina zilei, pe faţă şi în prezenţa tuturor organelor statului a căror datorie este să pedepsească chiar şi existenţa unei tentative de acest gen? 
        Militarul n-ar trebui să se lase şantajat. De ei, Bocii, Oprii şi Marinii. El, militarul  capabil încă de verticalitate, ar trebui să le arate celor numiţi mai sus, şi celui de deasupra lor, Constituţia României. Legea supremă. Acolo unde la articolul 118, aliniatul (1),  scrie clar: “Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului…”
           După cum bine ştii, nici domnul Băsescu, nici domnul Boc şi cu atât mai puţin domnii Oprea Gabriel sau amiralul Marin, nu sunt poporul român!
          Atunci, pentru ce militarul român să se supună unor legi nedrepte, aprobate de parlament în mod tacit, ori fraudate la vot fără ruşine, urmare a unor manevre politice murdare şi vinovate?
         Atunci, de ce să accepte nişte norme de aplicare a acestor legi strâmbe, gândite cu ură şi pline de umilinte de neimaginat, de percepte cu iz de tortură morală şi chin fizic?
        Atunci, de ce să admită el, militarul în rezervă, că poate fi silit să ceară singur, prin proprie semnătură, furtul din drepturile sale legitime, obţinute cinstit, prin legi în vigoare ale acestei ţări, mergând supus pe calea de autodistrugere ca vita la abator? Fără apărătorii fireşti, doar cu stăpâni.  Cu statul duşman. Vrei un exemplu? Iată, se pare că rămăne singurul cu pensiile furate…
          Şi atunci, de ce el, militarul activ, s-ar supune acestui şantaj odios, în care se foloseşte împotriva sa şi  a existenţei sale fireşti  jurământul faţă de ţară, depus cu emoţie şi bunăcredinţă la început de carieră? Faţă de ţară!Nu jurământul faţă de preşedinte. Nu faţă de premier. Nici faţă de partidul de guvernământ.
       Sunt militarii sclavi? Sclavii erau măcar îmbrăcaţi, hrăniţi şi cazaţi pe gratis…
      Este ultima frază rostită de colonel, înainte de a ne despărţi. Frază care ne întoarce sute de ani în istorie.
       Apar, deci, alte întrebări. Nu le pot eu aprecia justeţea. Nu încerc să-i judec gândurile.  O puteţi face dumneavoastră. Dar eu am dreptul să cred că întrebările prietenului A.C. ar merita un răspuns. Unul ferm. Milităresc, dur şi drept. În conformitate cu  legea. Constituţional. Un răspuns pe măsura batjocorii cu care este tratat în prezent militarul.
      Dar un asemenea răspuns, spun eu, este posibil numai dacă, aşa cum mai sper încă, el, MILITARUL ROMÂN, nu şi-a pierdut demnitatea.  Nu s-a resemnat. Nu a fost supus. Sau înlocuit cu politicianul.  Ori, pur şi simplu, legat în mod parşiv la gură,  la mâini şi la ochi.
      Aşa cum, toate acestea, mi se par a fi pe cale să se întâmple. Ori, în mare parte, săvârşite deja.
Preluare de pe http://teopal.com/?p=498

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu