TEODOR NEȘ (1891-1975)

 

                NEŞ, Teodor**. Profesor și publicist. Participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Inspector general al Ținutului Someș, Ținutului Bucegi și Capitală.

 S-a născut la 26 martie 1891 în comuna Mădăras, sat de lângă Salonta, județul Bihor. A încetat din viață la 29 mai 1975, în Bucureşti.

„Ca cel mai mic din familie, scris-cititul l-am învăţat pe lângă fraţii mei mai mari. La vârsta de 11 ani, sfătuit de învăţătorul din comună, am urmat clasa a 4-a la şcoala primară reformată din Salonta, în limba maghiară. Am continuat aici şi clasele gimnaziale în anii 1902-1906 fiind mereu premiat. Clasele 5-8 (1906-1910) le-am urmat la liceul din Beiuş. În Salonta am trăit cu merinde de acasă. În Beiuş am trăit din meditaţii. În clasa a V-a am meditat, pentru casă-masă, pe colegul Bathory Zoltan; în clasa a VI-a, bolnav cu pleurezie şi temperatură, am meditat în camera neîncălzită pe colega Eleonora Ciurdaru căsătorită în Debreţin; în clasele  7-a şi 8-a am meditat pentru casă-masă pe Muckenhaupt Iosif. Am fost premiant în toate clasele. La examenul de maturitate comisia, fără nicio deliberare, mi-a înmânat un galben de 20 coroane, fapt unic în istoria liceului. Universitatea am urmat-o în Budapesta (1910-1914) ca membru al colegiului  Eotvos, fiind bursier al "Fundaţiei Gojdu". După terminarea studiilor am fost reţinut ca asistent de Eotvos Lorant, profesor de fizică experimentală pentru măsurări geofizice, pe traseul Nagykoros - Valea lui Mihai, unde ne-a prins izbucnirea Primului Război Mondial. În anii 1914-1919 am făcut războiul mondial pe frontul din Bosnia-Herzegovina şi Italia (Isonzo - Tolmino)…  apoi am trecut în armata română… În tranşee, între ofensive, am învăţat diferite limbi: italiana, engleza şi am încercat să cunosc structura unor limbi orientale: turca, persana etc. La Belgrad învăţasem limba sârbă. Limba germană o învăţasem în liceu, iar franceza la colegiul Eotvos…”  (În perioada iulie 1914 – 31 octombrie 1918, Teodor Neș s-a aflat pe front, sub steagul Austro-Ungar. Revenit acasă, pe 3 noiembrie 1918, a fost numit comandantul Gărzii Naționale din Tinca și, în această calitate, participă la Marea Adunare de la Alba Iulia).  „În 1918-1919 am activat în plasa Tinca ca propagandist pentru alipirea Ardealului la România, fapt care mi-a adus arestarea în martie 1919.” (Pentru faptele sale, locotenentul Neș a fost arestat în 1/14 februarie 1919 de un grup de soldați unguri înarmați). ”După o săptămână însă, prefectul de Oradea era Katz Bela, la intervenţia zecilor de ţărani veniţi cu căruţele din Mădăras la Oradea, am fost eliberat… Activitatea de profesor am început-o în septembrie 1919 la Gimnaziul real de stat din Oradea… am plecat la Liceul  "Andrei Şaguna" din Braşov, unde am fost solicitat la sugestia prietenului Ilie Cristea… Aici la îndemnul lui Axente Banciu şi Ilie Cristea, am început să public… În anii 1923-1928 am funcţionat la Liceul "Emanuil Gojdu" din Oradea. Ca director am promovat, prin toate mijloacele, prin cuvinte şi fapte, completarea instrucţiei teoretice a elevilor prin lucrări practice…  Ca  membru în expediţia de măsurări geografice… am făcut măsurări geomagnetice…  În revista Cele Trei Crişuri din Oradea am publicat o serie de articole despre problemele actuale ale fizicii…  În revista Cele Trei Crişuri pentru popor din 1925, 1926 am publicat articole despre Tainele cerului…  Am colaborat la Gazeta Transilvaniei (Braşov, 1922/1923) şi Societatea de mâine (Cluj, primele numere) cu articole de ştiinţă popularizată. Ca profesor la Braşov, la cererea scriitorului Lucian Blaga, am revizuit şi adăugit manualul de fizică al lui Tit Liviu Blaga, fost profesor la liceul din Braşov şi căzut pe câmpul de luptă în primul război mondial. Manualul, ediţia a II-a, poartă pe copertă şi numele meu. Ca profesor (1923-1925) şi director (1925-1938) al liceului din Oradea, am publicat Anuarele liceului pe anii 1925-1938 cu studiI legate de viaţa şcolară şi de istoricul liceului. Am fost colaborator al revistei Familia, care milita pentru înţelegerea româno-maghiară. Am făcut parte din Grupul Familia alături de Ioan Agârbiceanu, Alexandra Dima, Victor Eftimiu, Emil Isac, Ovidiu Papadima, Octav Şuluţiu etc. Ca inspector general am publicat mult în revista ministerului  Şcoala românească, inspirat din experienţa mea şcolară, la catedră, ca director de liceu, de pe teren. În anii 1945-1947 scrisul l-am înlocuit cu discuţii verbale în cadrul şedinţelor sindicale pe Capitală, ţinute la Liceul Spiru Haret în fiecare sâmbătă…" (Vasilescu, Stelian, Oameni din Bihor…, p. 372-376).

A fost preşedintele Astrei bihorene, calitate în care în multe duminici împreună cu corul liceului se deplasa la   sate şi ţinea conferinţe. A fost preşedintele "Casei Naţionale" din Bihor, a susținut periodicele din Bihor, a înfiinţat Universitatea liberă "Emanuil Gojdu", care de la înfiinţare, în 1926 , a colaborat cu bune rezultate până în 1937 cu "Extensiunea universitară din Cluj". A fost unul dintre cei mai importanţi animatori ai vieţii culturale bihorene. Pe lângă  periodicele amintite mai colaborează la ”Legea Românească”, ”Gazeta de Vest”, ”Astra Bihariei”, ”Ţara Visurilor noastre”, din Oradea, ”Societatea de mâine” (Cluj), ”Noua revistă şcolară” (Bucureşti) şi altele.

Scrieri (selecție): -  Liceul de băieţi din Oradea, Oradea, 1929;  - Anuarul Liceului "Emanuil Gojdu" din Oradea, 1926/7-1927/8; - Tâlcul notelor în liceu, Oradea,  1933; - În memoria prof. Constantin Pavel,   În:  ”Gazeta de Vest” (Oradea), 20 mar. 1935; - Oameni din Bihor 1848-1918, Oradea, 1937; - 1 Decembrie 1918,  În:  ”Legea Românească”  (Beiuş), An 23, Nr. 23 – 24, 1 – 15 dec. 1943, p.  214  - 216; - Folosirea şi păstrarea materialului didactic, Bucureşti, Vol. 1, 1958; Vol. 2,  1963 ( în colaborare cu A. Negulescu); - Monografia Liceului "Emanuil Gojdu" la 50 de ani, Oradea 1971; - A doua carte despre Oameni din Bihor, Oradea, 1979.

Referințe: - Istoricul cercetării manifestărilor memorandiste în Bihor,   în:  ”Crisia” (Oradea). An. 18, nr. 18, 1988, p. 423-425, p. 424; - Faur, Viorel, Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919)…  p. 7, 10, 51, 52, 72, 105, 109, 123, 147, 152, 163, 158; - Faur, Viorel şi Apan, Mihai,  Manifestări politice ale populaţiei româneşti din Bihor între 1870-1905,    În:  ”Crisia” (Oradea), An. 14, nr. 14, 1984,  p. 53-61, 56, 58; - Tripon, Aurel,  Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p. 417; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…, 372; - Faur, Viorel, Generaţia Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919). Documente, Ediţia a II-a, Editura Universităţii din Oradea, 2013, p. 157.   (I. I.  S.S)

 

BEIUȘUL, BELA BARTOK ȘI IOAN BUȘIȚIA

 

BARTOK, Béla Viktor János***. Compozitor. S-a născut în 25 martie 1881, în localitatea Sânnicolau Mare, judeţul Torontal (azi judeţul Timiș), într-o familie care avea și preocupări muzicale. Oficial, oraşul se numea Szerbnagyszentmiklos (Sânnicolau Mare Sârbesc). Populația era preponderent românească - după statistica din 1890: 39% romani, 34% germani, 15% maghiari, 12% sârbi. A încetat din viață în 26 septembrie 1945, la „West Side Hospital” din New York.

Tatăl, Bela Bartok senior (1855-1888), agronom cu studii superioare absolvite la Mănăștur-Cluj, devenit în 1876 profesor al Școlii agricole din localitate, iar în ianuarie 1877, când moare bunicul lui Bartok, tatăl său este numit director al școlii. Acesta cânta la violoncel într-o orchestră de amatori, iar mama, Paula Voit (1857-1939), nepoata a trei bunici germani și unul maghiar, învățătoare, era o pianistă bună. Rămasă văduva în 1888, Paula Bartok mai avea în afară de fiul său, Bela, și o fiica în vârstă de trei ani.

Despre Bartok se spune că citea și vorbea în peste zece limbi străine; în afară de maghiara maternă, româna a fost singura în care el a conceput un text poetic pentru a-l pune pe muzică - este vorba despre libretul singurului său oratoriu, Cantata profana, compilat pe baza a două texte de colind, versificat ulterior de însuși Bartok, atât în maghiară cât și în engleză. Biografii săi susțin că ar fi luat lecții de română de la Gheorghe Alexici, profesor universitar la Budapesta, care, teoretic, ar fi fost cel care l-a învățat românește. În 1909 însă, Bartok caută un profesor de română la Societatea "Petru Maior" de la Budapesta, unde îi este recomandat studentul brașovean Miron Crețu. Bartok va evoca în 1924, cu recunoștință, la Ambasada României de la Budapesta amintirea acestui prim îndrumător.

Bartok învață întâi acasă, sub îndrumarea mamei, abia în clasa a patra urmează şcoala romano-catolică din localitate. De la vârsta de 5 ani mama sa îi este și profesoară de pian. Bartok începe să compună la Nagyszollos în 1890, registrul cronologic al pieselor de copilărie și tinerețe întocmit de Denis Dille consemnează sub numărul 6 (foarte aproape de începutul activității componistice) o piesa intitulata Olah darab (Piesă valahă) op 6, care s-a păstrat în doua transcrieri ale mamei. Interesant în ceea ce privește aceasta piesa a lui Bartok este că, prima lucrare declarat românească a lui Bartok nu conține germenii muzicii sale românești de mai târziu, izvorâtă din cunoașterea intimă a muzicii țărănești. În 1931 Bartok declara: "În timpul copilăriei în Sânnicolau Mare nu am avut nici o ocazie să ascult muzică populară românească... Nu am fixat impresii din folclorul muzical nici în Sânnicolau Mare, nici in Bistrița, nici în Nagyszollos." La 11 ani apărea pentru prima dată în fața publicului, cu ocazia unui concert organizat în scopuri filantropice; a interpretat, alături de alte piese, un fragment dintr-o sonată a lui Beethoven și propria compoziție, Cursul Dunării.

Viața și creația: Din 1894 până în 1899 a studiat la Bratislava, centru cu o tradiție culturală remarcabilă în Imperiu. Își continuă desăvârșirea în domeniul muzicii prin studii la Academia de Muzică din Budapesta. În octombrie 1901, în cadrul concertelor organizate de această instituție, s-a prezentat pentru prima dată publicului budapestan, interpretând Sonata în si minor a lui Franz Liszt. S-a angajat în puternicul curent antihabsburgic pornit în Ungaria în 1903. Pe colile de corespondență scria Jos Habsburgii!, iar la cursurile de la Academia de Muzică vine îmbrăcat în haine maghiare, în semn de sfidare a spiritului german dominant acolo. La 8 septembrie 1903, exprima într-o scrisoare această nobilă și  neexclusivistă profesiune de credință: „Eu personal voi servi din toată viața mea, în toate domeniile, întotdeauna și cu toate mijloacele mele, un singur scop: binele poporului și al patriei mele”. În 1904 a notat pentru prima dată melodii populare maghiare. O expediție de cercetare muzicală, întreprinsă de Kodaly Zoltan în anul următor, a avut rezultate atât de bune încât i-a convins pe amândoi să gândească sistematic această muncă. Cercetările din 1906 ale celor doi muzicieni în pusta Ungariei și în partea de nord a țării s-au finalizat printr-o culegere: Douăzeci de cântece populare maghiare, cu acompaniament de pian. În același an, Bartok se interesa de folclorul muzical slovac, iar trei ani mai târziu, în aria preocupărilor sale, intra melosul popular românesc. Investigațiile și interesul dublat de satisfacția reușitei, dincolo de impedimentele de orice fel, au împins tot mai mult granițele de studiu: în 1913 se afla în nordul Africii, ocupându-se de înregistrarea muzicii arabe; în 1932, era prezent la Cairo; în 1936, parcurgea Anatolia, pentru a studia folclorul turc; în 1942 prelucra la Universitatea Columbia de la New York folclor sârbo-croat. Concomitent cu cercetările pe teren, cu punerea la punct a unui sistem riguros de notare, de clasificare și de restituire tipografică a materialului cules, a publicat lucrări care au devenit repere în cercetarea etno muzicală universală: Cântece populare românești din comitatul Bihor (1913), Cântece populare ardelenești, împreună cu Kodaly Zoltan (1923), Muzica populară a românilor din Maramureș (1923), Cântecul popular maghiar, tipărită și în limbile germană și engleză (1924), Muzica populară maghiară și a popoarelor învecinate, apărută și în limbile germană și franceză (1934), Melodiile colindelor românești (1935). În 1935, în Editura Societății Compozitorilor Români, a fost tipărit studiul Muzica populară și însemnătatea ei pentru compoziția modernă. În jurul anului 1910 au loc câteva evenimente care-i stabilizează poziția socială și emoțională, creându-i un sentiment de siguranță, din păcate nu durabil. În 1907 a fost numit profesor de pian la Academia de Muzică din Budapesta. În 1909 s-a căsătorit cu Martha Ziegler, în anul următor s-a născut fiul lor, Bela, în 1920, concertează ca pianist în Europa, în 1927 în S. U. A, iar în 1929 în U. R. S. S. Societatea „Melos” din Berlin a consacrat trei zile unor concerte cu compoziții de cameră ale lui Bartok. În 1927 a primit premiul Societății „Musical Found Society”, pentru Cvartetul de coarde nr. 3. În planul vieții familiale s-au produs însă dereglări - în 1923 s-a despărțit de Martha Ziegler și s-a căsătorit cu Ditta Pasztory, pianistă, cu care va avea un fiu, Peter.

Prietenia Bartok – Bușiția: Cea dintâi scrisoare a lui Bartok Bela către Ioan Bușiția datează din 14 august 1909 și este ulterioară timpului petrecut de muzicianul maghiar în zona Beiușului, pentru a culege folclor românesc. Între 18 și 31 iulie 1909, Bartok Bela a fost găzduit și călăuzit de către Ioan Bușiția, căruia îi adresa mulțumiri pentru ospitalitate și servicii. O boală manifestată pe neașteptate a întrerupt expediția în zona Beiușului, lăsând neparcursă partea cuprinsă între Beiuș și Vașcău, unde l-ar fi putut găzdui învățătorul și folcloristul amator Vasile Sala. A revenit curând în Bihor, în jurul datei de 29 august 1909. În ianuarie 1912 îi expedia lui Bușiția prima scrisoare redactată exclusiv în limba română. Scrisoarea este ulterioară unei deplasări în zona Cociuba și înaintea alteia, proiectate pentru zona Aleșd. Relațiile prietenești stabilite cu Bușiția sunt evidențiate și de cererea pe care i-o adresează de a avea bunăvoința să pregătească câteva scrisori de recomandare pentru următorul său periplu bihorean, în care intrau localitățile: Aleșd, Groși, Telechiu, Luncșoara, Borod, Aștileu, Măgești, Șuncuiuș, Bratca și Ciucea, ca localitate de margine a teritoriului vizat. Întrucât avea la dispoziție 10 zile, solicita recomandări pentru șase sau șapte localități. Conștient că cererea adresată lui Bușiția nu era ușor de rezolvat, tot el sugera să-i parvină măcar o recomandare pentru preotul din Aleșd. În 1913, Bartok Bela se afla în Algeria, la marginea Saharei, de unde-i trimitea lui Ioan Bușiția o ilustrată; venise în urmă cu două săptămâni acolo și neadaptarea organismului său la căldura excesivă l-a obligat să se întoarcă la Alger, în căutarea unui medic, dar abandonând o zonă interesantă. Nu i se părea însă că temperatura de care avusese parte în Bihor, cu prilejul expediției sale etno muzicale din 1909, ar fi fost mai mică decât căldura nord-africană. La 24 martie 1914 îl informa pe Bușiția despre româncele invitate la Budapesta, la Academia de Muzică, pentru a cânta. Pe străzi au atras atenția, probabil datorită portului și, într-o mai mică măsură, datorită limbii, care nu reprezenta un fenomen inedit în capitala maghiară: „Ce senzație am produs pe stradă! E de necrezut. Nu a fost om care să nu se fi uitat după noi. Și ce mulți știu aici românește. Aproape în fiecare stradă au fost acostate în limba lor maternă.” În vara lui 1917, Bartok Bela intenționa să efectueze o excursie în Bihor; întrucât sănătatea soției sale nu se restabilise complet și, ca atare, nu-i permitea să-l însoțească, în locul ei urma să vină dirijorul italian Egisto Tangou. Prima parte a scrisorii din 7 iunie 1917, expediate de la Keresztur, a fost redactată de către soția lui Bartok, în intenția de a-i prelua ceva din obligații. Soția se arăta a fi extrem de preocupată de toate implicațiile acestei excursii, pe care o dorea, dacă se constată că lui Bartok îi priește, de durată. Dar conștientă de starea precară a fiecărei familii în asemenea timpuri și de nevoia generală de bani, insista ca Bușiția să discute cu familia Marele, unde avea să fie gazda, toate aspectele financiare conexe: „despre problema remunerației, pentru că este, bineînțeles imposibil, ca în lumea asta scumpă și în care nu găsești nimic, să facem apel la bunăvoința lor, numai așa fără nici un contraserviciu”. În rândurile adăugate de Bartok la textul soției sale se dau câteva detalii despre dirijorul italian, menite să înlăture orice complicație a prezenței sale. O personalitate reală, dar fără pretenții și mofturi; prevenit din vreme de simplitatea locurilor unde vor merge, acesta va accepta totul așa cum există; dar, din prudență, se va înarma cu un baton de salam și o cutie cu macaroane. La seria bucuriilor și a binefacerilor personale pe care le poate provoca o asemenea deplasare, se mai adăuga una: „faptul că în sfârșit pot să prezint unui mare muzician, chiar la fața locului, neîntrecutele cântece bihorene”. în finalul scrisorii se produce o invitație frumoasă din partea unui spirit tot atât de frumos: „Mi-am adus aminte, când citeam ultima dv. scrisoare, că de fapt de ce nu mi-ați scrie și în limba română? Deci pe curând, până la răspunsul scris - sper - în românește vă salută de multe ori credinciosul dv. Bartok”. Excursia proiectată nu a decurs conform așteptărilor și pregătirilor. Dirijorul italian s-a îmbolnăvit de tifos la câteva zile după demararea expediției și a fost nevoit să se retragă la Beiuș, adăpostit și îngrijit la soții Bușiția. Ioan Bușiția i-a făcut oaspetelui neprevăzut un portret în creion, pe care a notat: „Egisto Tangou dir. la Opera din Bpesta a zăcut la mine bolnav de tifos. A venit și a stat câteva zile și la Isaia Marele - cu Bela Bartok compozitorul la Urviș. Beiuș, 29/ VII 1917, Bușiția” în timp ce Tangou se afla în convalescență la Beiuș, Bartok a continuat culegerile sale muzicale la Dumbrăvița de Codru. În august 1917, Bartok îi trimite lui Bușiția o scrisoare pentru a-și exprima gratitudinea pentru felul în care au fost primiți în Bihor și pentru ajutorul dat, mai ales în cazul dirijorului italian.

Deși dansurile românești n-au putut fi executate la Viena, orchestrarea lor a rămas un lucru bun, întrucât Bartok se aștepta să le prezinte la Pesta (în primă audiție, s-au și cântat la Budapesta, la 11 februarie 1918). În scrisoarea din 28 ianuarie 1918, Bartok Bela îl întreabă pe Bușiția dacă este de acord ca această lucrare, redactată în trei limbi: germană, maghiară și română, să-i fie dedicată în acest fel simplu: „Domnului Profesor Ioan Bușiția”. Cât de apropiat se simțea de Ioan Bușiția o dovedește și mărturisirea făcută într-o scrisoare expediată din Berlin, la 30 martie 1920. Venise în capitala germană pentru a tatona terenul în vederea plecării din Ungaria: „La noi acasă situația este deznădăjduită. Am venit aici să mă orientez ce s-ar putea face. Am constatat cu bucurie că cei de aici mă stimează mult. În orice caz ar fi posibil să mă stabilesc aici”. Dacă l-ar împiedica ceva ar fi un motiv de natură sufletească: „Dar - cum bine știți - muzica populară cu greu mă lasă în apus; degeaba totul, ea mă trage spre răsărit”. În 1921 starea materială a familiei Bartok era dintre cele mai îngrijorătoare: locuia în două camere din vila unei cunoștințe de la Budapesta; întreținerea celor trei persoane depășea câștigul dintr-un an; trebuia să accepte fel de fel de lucrări pentru a face față cheltuielilor: concerte de pian, articole pentru publicații străine, cărți despre muzica populară maghiară și nemaghiară; evident, în aceste condiții, nu se mai putea ocupa de activitatea componistică. O nouă excursie în Bihor, o vilegiatură la Stâna de Vale ar fi fost de natură să-l refacă sufletește și trupește. De aceea, în scrisoarea din 8 mai 1921, îl roagă pe Ioan Bușiția să se intereseze de costul unor asemenea acțiuni. Din cauza deselor deplasări prin Europa, a grijii zilei de mâine pentru familie (problema locuinței), s-a văzut obligat să decline o invitație a lui Bușiția, din 1928, pentru un concert. Dar în eventualitatea participării lui Enescu la acesta, îi sugerează totuși lui Bușiția să-i propună acestuia „să-mi cânte dansurile populare românești (transcrise de Szekely și editate de Universal Edition). 2 dintre ele sunt dansuri românești din Bihor care s-ar încadra foarte bine într-un concert la Beiuș.” În 1931 i-a trimis lui Bușiția Sonatina scrisă pentru pian, apărută în transcripție pentru vioară, „căci și în ea, precum poate știi, sunt prelucrate dansuri populare românești”. O altă lucrare despre care îi vorbește, terminată la data expedierii scrisorii din 20 decembrie 1931, este 44 duouri pentru două viori, în care integrase melodii maghiare, slovace, românești, rutene, chiar și arabe, a apărut în 1933. Gândind retrospectiv asupra intențiilor, pasiunii științifice și puterii sale de muncă, puse față în față cu caracterul timpului în care a trăit, constată cât de opuse au fost acestea: „Ce multe lucruri frumoase aș mai fi putut realiza - înțeleg prin aceasta culegerea de cântece populare - dar m-a împiedicat nebunia lumii”

Referințe: - Bartok, Bela, Cântece Populare Româneşti Din Comitatul Bihor, București, Leipzig, Viena, 1915. p. V-VIII; - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde, Ioan Bușiția, Editura Logos 94. Oradea 2003. p. 74-88; - Enciclopedia României; - Béla Bartók, promotor al folclorului muzical românesc şi influența sa asupra sculptorului Vida Gheza, În: ”Graiul Maramureșului”, 19 decembrie 2015; - Vilmos, Juhasz, Bartok s Years in America (Anii lui Bartok în America de Nord), Washington DC, SUA, 2006, p. 40; - Kosa, András, László. - 135 de ani de la nașterea compozitorului Bartók Béla, În ”Observator Cultural” Supliment Bartok Bela, 28 aprilie-11 mai 2016; - Bela Bartok, în: http://www.por-sannicolaumare.ro/. (S. S.)

LA MULȚI ANI, PROF. IOAN BORZA!

 

BORZA, Ioan**. Profesor universitar dr. inginer, Profesor emerit. S-a născut la 6 martie 1951 în Căpâlna, judeţul Bihor. A urmat studiile secundare la Liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuș. Este absolvent al Universității Politehnica Timișoara, Facultatea de Electrotehnică și Energetică, promoția 1976. Devine cadru didactic al Universității Politehnica în anul 1980, la Facultatea de  Construcții; obține titlul de doctor inginer în 1997, devine profesor în anul 1998 și începând cu anul 2004 devine conducător de doctorat în domeniul Inginerie Civilă și Instalații. A activat în cadrul Departamentului Construcții Civile și Instalații, unde a desfășurat atât activitate didactică cât și de cercetare avansată. Ca o recunoaștere a performanțelor profesionale, profesorul Borza a fost expert evaluator al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (2005-2014), membru în Consiliul tehnic permanent pentru construcții din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (2011-2017), verificator de proiecte atestat la Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei și Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (1996-2019), auditor energetic (2003-2019) și membru în numeroase asociații profesionale de profil, atât la nivel național, cât și internațional etc. În cadrul Universității Politehnica Timișoara, Ioan Borza a fost șeful colectivului de Instalații pentru Construcții, prodecan al facultății de Construcții (2004-2012, 2014-2016), director al Centrului de Cercetare în Instalații (2011-2017) și membru în Senatul UPT (2012-2014). La 20 iunie 2019 i s-a decernat titlul de Profesor emerit.

Referințe: Carţiș, Gh. Ioan. Fii ai Bihorului absolvenţi și slujitori ai Politehnicii din Timișoara. În: Plai Românesc. nr. 9. Beiuș, septembrie 2005. p. 3-5) - upt.ro/Informatii_profesori-emeriti. (I.I., S. S.)

IOAN DRAGOȘ (1810 - 1849)

 

DRAGOȘ, Ioan.  Deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta. S-a născut în 5 martie 1810 în Oradea, într-o familie de nobili români originari din Toplița. Tatăl său s-a numit Teodor şi era mic proprietar la Oradea. A mai avut un frate. A încetat din viață în 10 mai 1849 la Abrud.

A urmat studii gimnaziale la Liceul romano-catolic din Oradea, ulterior, între anii 1842-1844 urmează cursurile Academiei de Drept din Oradea, devenind avocat. A lucrat în administrația comitatului, ajungând până la funcția de solgăbirău. În 22 martie 1848 este ales membru în comisia constituită de primul ministru al Ungariei, Batthyány Lajos (1807-1849), care avea rolul de a păstra liniștea în comitat, prevenind atât protestele nobililor expropriați de revoluţia maghiară, dar care încă nu îşi primiseră despăgubirile prevăzute de lege, cât şi ale iobagilor eliberați şi care ar fi putut avea, la rândul lor, nemulțumiri. În 26 iunie 1848 este ales deputat de Beiuş, în Dieta maghiară, câștigând împotriva unui candidat maghiar. Inamicii săi politici l-au acuzat că nu avea nici o calitate care să îl fi ajutat să câștige alegerile şi că a fost ales doar datorită faptului că era de origine română, de către conaționalii săi. În timpul revoluţiei pașoptiste, a aderat, împreună cu alţi români din Câmpia de Vest a Transilvaniei, la țelurile revoluţiei maghiare, pe care au susţinut-o. Prin această atitudine, el s-a depărtat de scopurile declarate ale revoluţiei pașoptiste române din Transilvania, pe care de altfel nu le-a îmbrăţişat niciodată. Pe lângă alte declarații prin care susţinea cauza revoluţiei maghiare, Ioan Dragoş s-a adresat personal românilor din Transilvania, încercând să îi convingă să renunțe la declarațiile de la Blaj şi să treacă de partea maghiarilor. Un astfel de apel personal către românii transilvăneni, suna astfel, în încercarea de a-i convinge pe aceştia de şansele de victorie ale cauzei maghiare: „Eu sunt aici moștean ca şi maghiarul, dar numele lui pătrunde astăzi sfera înseninătoare; el urmează înainte şi-mi face cale, eu cu dânsul voi păși şi când va veni vremea, eu voi păși înainte şi el după mine.”

 Asedierea Munților Apuseni a început în toamna anului 1848, prin bătăliile de la Ciumbrud (25 octombrie), Cricău (28 octombrie), Huedin 7 (decembrie). A continuat la începutul anului 1849 prin luptele de la Aiud (8 ianuarie), Uioara de sus (9 ianuarie), Aiud (17 ianuarie), Brad (15-20 ianuarie), Lița (17 ianuarie), Sălciua (21-22 februarie), Mărișel (26 februarie-12 martie), Zlatna (16-18 aprilie), Ponor (martie), Băișoara (13 aprilie). Observând revoluționarii maghiari că zona Munților Apuseni este greu de cucerit, întrucât locuitori de aici erau dispuși să lupte până la ultima picătură de sânge, vor încerca să ajungă la o cale de împăcare cu revoluționarii români conduși de Avram Iancu. Din acest moment își face apariția în vâltoarea evenimentelor deputatul Ioan Dragoș, un personaj controversat în istoriografia românească și cea maghiară. În luna aprilie a anului 1849, Ioan Dragoş porneşte spre Munţii Apuseni, cu însărcinarea, din partea lui Kossuth, de a-i face pe români să depună armele, prin mijloace pașnice. În 20 aprilie 1849, Dragoş e în măsură să comunice comisarului guvernului maghiar că Avram Iancu şi Ioan Buteanu au acceptat să îl primească, pentru începerea tratativelor de pace. Spicuim din Raportul lui Avram Iancu, prefect al unei legiuni româneşti, despre faptele oastei poporane, care a stat sub comanda lui pe timpul răsboiului civil din Transilvania în anii 1848/9, Editura redacţiunii ”Observatorului”, Sibiiu, 1884: ”Prefectul Buteanu primi în 23 Aprilie o scrisoare dela Dragoş din Brad cu data 19 apr. adresată totodată şi mie, in care eram invitați la o conferență spre scopul unei învoeli salutare. Eu venii la Abrud chiar în aceeaş noapte, dupăce am cetit scrisoarea o am comunicat şi prefectului Axente Severu, care tocmai pe atunci se află in Abrud. Acesta declară îndată că din toată acea conferență nu se va alege nimic, din cauză că principiile maghiarismului Kossuthian sunt cunoscute; apoi Românii au avut ocaziune de a se convinge despre credinţa ungurească, şi în dosul acestei conferențe poate fi că este ascuns altceva; de aceea el este de părere că invitarea să nu fie primită… În 25 Aprilie plecarăm la Mihăileni anume cu prefecții Buteanu şi Dobra, fostul prefect din Câmpie preotul Vlăduțiu, vice-prefectul meu Boieriu şi încă alţi câţiva. Acolo convenirăm cu Dragoş. Scopul meu adecă a fost ca să aflu câte ceva despre starea lucrurilor din afară de munţi; pe lângă aceasta eu eram de părere, că în considerațiunea stării noastre descrise mai sus în care ne aflam in munţi, un armistițiu ne-ar fi folositor în multe privințe. La posibilitatea împăcărei cu Maghiarii eu unul nici pe departe nu am cugetat. Deputatul Dragoş luă cuvântul şi într’o cuvântare măiastră zugrăvi situațiunea lumei în colori maghiare… Buteanu, care precum s'a observat şi mai sus desperase cu totul de reușita cauzei noastre şi Dobra un advocat erudit, care şi el nu eră mai bine dispus, purtau numai singuri conversațiunea cu deputatul, iar acesta spre a ajunge la o învoială definitivă a pus de întâie şi categorică condițiune depunerea armelor şi extrădarea lor, iară acesta o explică aşa, că garda naţională să fie desarmată din ambele părţi şi răsboiul să fie purtat numai cu trupe regulate. Eu îi făcui observarea că acest popor înșelat foarte de multe ori de cătră Maghiari nici armele nu le va da din mână, nici nu va suferi vreodată ca orașele şi satele muntene să fie ocupate de soldaţi maghiari, şi am mai adaos, că aci poate fi vorba cel mult numai de un armistițiu. Deputatul răspunse că el pentru aşa ceva nu este autorizat, între aceea dânsul va face raport la comandantul din comitatul Zarand şi chiar la Kossuth, apoi va şi plecă îndată la Debreţin, pentruca să audă părerile lui Kossuth şi să aducă în scris concesiunile care pe Români să-i poată îndestula… Mai încolo eu aflai îndată după acea convorbire, că dintr’odată cu venirea deputatului trupele maghiare an fost înmulțite nu numai în comitatul Zarandului, ci şi pretutindeni în direcţiunea celor mai importante strâmtori de munţi, ceeace mă făcu să cuget la un plan al lor combinat şi aşa îmi permitea ca să pătrundă in sus atinsul plan al politicilor maghiari. Acum eu cunoscui perfect situațiunea în care ne aflam noi şi aşa m'am decis ca să lucru cu mare circumspecțiune în contra intrigilor vrășmașului şi să nimicesc planul lor…” Întâlnirea cu fruntaşii revoluţiei pașoptiste române, printre care Avram Iancu şi Ioan Buteanu, I. Dragoş a avut-o pe data de 23 sau 24 aprilie 1849, în satul Mihăileni, judeţul Hunedoara. Pe timpul întâlnirii, Dragoş îi asigurase pe români că nu vor avea loc operațiuni militare ale armatei ungare, îndreptate împotriva lor, fiind declarat armistițiul pe timpul duratei tratativelor de pace. La această întâlnire, I. Buteanu i-a cerut vehement lui Dragoş recunoaşterea naționalității române. În 5 şi 6 mai tratativele de pace continuă, incluzând două adunări ale moţilor, la Abrud şi la Câmpeni, pe care Avram Iancu voia să îi întrebe despre semnarea sau nu a unei păci. Moţii au fost de neînduplecat, refuzând să se predea, cu toată amnistia, destul de vagă de altfel, oferită de Kossuth celor care ar înceta luptele. În seara de 6 mai 1849, maiorul Hatvani intră prin surprindere în Abrud, chiar în timp ce discuţiile românilor cu Dragoş erau în toi. Avram Iancu a reuşit să se salveze în ultimul moment din Abrud, împreună cu mai mulţi comandanţi români, evitând capturarea de către maghiari. Prefecții Ioan Buteanu şi Petru Dobra îl cred pe Dragoş, care îi asigura că nu li se va întâmpla nimic rău, astfel că aceştia nu fug din Abrud împreună cu ceilalţi români. ”La porunca lui Hatvani a fost în mod mișelesc împușcat advocatul Dobra, născut în Zlagna şi care avea rudenii de sânge în Câmpeni.  Când au auzit rudeniile lui Dobra,  s’au şi gândit Ia răsbunare asupra lui Dragoş, ademenitorul Românilor”. În 8 mai 1849 a început prima bătălie de la Abrud, românii reuşind să recucerească oraşul prin forţa armelor la 10 mai. În această zi, intrând românii în oraş prin luptă, Ioan Dragoş a căutat să se ascundă, știind că va fi acuzat de trădare. ”Glotașii stăruiau şi în urmă amenințară cu moarte pe Șuluțiu, cari ameninţări le auzia şi Dragoş, care de bună voie eşi din cămară şi se prezentă conducătorilor acelei trupe înarmate… Dragoş fu aruncat peste târnaţ în lăncile glotașilor adunați în curte, «unde a fost sdrobit la moment şi trupul lui, formând o masă de carne şi oase, a fost aruncat peste un zid într’o grădină din vecinătate, unde i s’a şi făcut mormântul. (Rubin Patiția). Dragoș a fost ucis de mulțimea înfuriată după evenimentele de la Abrud din luna mai a anului 1849, și nu din ordinul vreunui conducător al Revoluției. Atât Rubin Pațiția cât și ceilalți memorialiști ardeleni care descriu evenimentul uciderii lui Dragoș evidențiază faptul că emoția în rândul moților atinsese dimensiuni maxime în momentul capturării și executării lui Dragoș.  Rămășițele lui Dragoş au fost îngropate pe locul în care murise, sub un frasin. După şase ani au fost strămutate, în secret, de propretorele Holnapi, la Oradea. ”Moartea lui Dragoş este o răsbunare pentru uciderea advocatului Petru Dobra, care răsbunare au săvârşit’o rudeniile celui ucis. Iancu s’a supărat de acest fapt, căci ca idealist omorurile nu le suferea şi mulţi Unguri căzuţi în robia lui - în Ioc de moarte, aflau scutul lui Avram Iancu - îngrijindu-se chiar şi de întreţinerea lor şi a familiilor acelor prisonieri, pe cari îi internase în Offenbaia”. Scriitorul Ioan Georgescu, în Avram Iancu, Biblioteca Asociațiunii (ASTRA- n.n.), Sibiu, 1922, p. 5 spune: „Auzind, cum au ucis Moţii pe nenorocitul trimis al Ungurilor, pe deputatul Ioan Dragoş, după ce au cucerit din nou Abrudul, el a spus aceste cuvinte către ostaşii săi: <<V’aţi luptat cu Ungurii aşa de vitejeşte, încât- îmi vine să vă sărut pe toţi; dar’că aţi omorît pe Dragoş, mi-aţi amărît sufletul!>>”

Referințe: - Politica româneasca şi politica ungurească în anii 1848—49, în: ”Transilvania”, anul LIII, nr. 9, septembrie 1922, p. 559-562; - Patiția, Rubin, Moartea deputatului Dragoș, în: ”Gazeta Transilvaniei”, anul LXXII, nr. 32, Brașov, 12/25 februarie,p. 1-2; - Ioan Dragoș, în: Enciclopedia României (enciclopediaromaniei.ro, accesat 27 martie 2021, ora 19.40; - Dumbrăvescu, Nicolae, Ioan Dragoș, participant la Revoluția din 1848-1849 în memorialistica vremii, în: ”Sententia”, Sesiune internațională de comunicări științifice studențești, Volum de lucrări, Ediția a V-a, Târgu Jiu, 4-6 decembrie 2014, p. 383-393.   (S. S.)

LA MULȚI ANI, VIOREL FAUR!

FAUR, Viorel**. Profesor universitar emerit dr. Istoric. Senator în Parlamentul României. Născut la 3 martie 1941. Originar dintr-o familie de țărani săraci (Nicolae și Floare), a văzut lumina zilei la moara (pe apă) din comuna Dumbrăvani (cam la jumătate distanţă între vidicul Beiuşului şi vidicul Coului). A pornit pe drumurile vieții, înfruntând toate vicisitudinile, care n-au fost puține (este destul să amintim că tatăl său a intrat, ca național-țărănist, încă din 1946, în mișcarea de rezistență anticomunistă, fiind condamnat de Tribunalul Poporului din Cluj, alături de alți 12 compatrioți, la închisoare și a ajuns la Poarta Albă.

A urmat cursurile școlii primare în satele: Săud (cls. I), Poieni de Jos (clasele a II-a și a III-a) și Seghiște (clasa a IV-a) iar gimnaziul la Câmpani. A fost obligat să urmeze cursurile Școlii Generale din Câmpanii de Jos, cu toate că era o școală generală în satul Ștei, mai aproape, dar nu a fost primit, deoarece se știa că este fiul unui deținut politic. Urmează studiile secundare, în perioada 1954–1957, la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. Datorită “dosarului” său nu poate urma studii superioare , astfel că  este nevoit să lucreze timp de trei ani ca profesor suplinitor la Şcoala elementară Bunteşti şi contabil la ICRA Vaşcău. În anul 1960 susține examenul de admitere şi reuşeşte la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii din Cluj, luându-şi licenţa în anul 1965.

De la absolvirea facultăţii şi până la finele anului şcolar 1967-1968 funcționează ca profesor la Şcoala generală din Ghighişeni, perioadă în care se integrează în viaţa culturală a oraşului Ştei (pe atunci Dr. Petru Groza), contribuind în mare măsură la organizarea şi activitatea cenaclului literar ”Miron Pompiliu” şi, în general, a Casei orăşeneşti de cultură. Între 1968 şi 1990 lucrează în cadrul Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea, urcând în ierarhie de la muzeograf până la şef al secţiei de istorie a muzeului, desfăşurând o bogată activitate ştiinţifică de cercetare a  istoriei  Bihorului şi în special a istoriei culturale a acestuia cu mai multă aplicare spre istoria culturală a Ţării Beiuşului, fără a neglija însă şi istoria politică  şi socială a zonei din perioada dintre revoluţia de la 1848, Marea  Unire şi cea de a doua mare conflagraţie mondială a secolului trecut.

În 28 februarie 1980 a susținut, la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, teza de doctorat Cultura Românilor din Bihor (1848-1918). Comisia superioară de diplome i-a conferit titlul științific de doctor în Istorie la 30 iunie 1981. 

În 20 mai 1990 a fost ales senator de Bihor în prima legislatură postdecembristă. A făcut parte, ca secretar, din Comisia pentru Învățământ a Senatului României. De asemenea pe parcursul a doi ani, a deținut funcția de Președinte al Grupului Interparlamentar Român și a condus delegațiile parlamentare române la toate adunările generale ale Uniunii Interparlamentare. Din 1990 devine cadru didactic universitar, urcând toate treptele didactice, fiind, din 1996, (prin concurs)  profesor universitar. Întemeiază Fundaţia şi editura ”Cele Trei Crişuri”, prin care tipăreşte peste 30 de cărţi. Cercetările prof. univ. dr. Viorel Faur se materializează într-un foarte mare număr de comunicări ştiinţifice şi referate (peste 300).

De la stabilirea sa în Oradea a fost unul dintre cei  care au contribuit  într-o foarte mare măsură la instrucţia şi educaţia populaţiei şcolare şi a adulţilor bihoreni prin prezenţa cu comunicări, referate, expuneri, conferinţe, dezbateri, evocări, prezentări la numeroase manifestări cultural-educative desfăşurate în satele şi oraşele judeţului Bihor. În 1992 a devenit președinte al Secțiunii Teritoriale Oradea a Institutului de Istorie și Teorie Militară, calitate în care a tipărit un nou periodic cu titlul Cetatea Bihariei, al cărui conținut este, prioritar, de istorie militară, și, desigur, de istorie națională.

I s-au dedicat patru volume omagiale - unul la împlinirea vârstei de 60 de ani (Istoria - ca experiență intelectuală, Universitatea din Oradea, 2001), unul la 65 de ani (In honorem Viorel Faur, Universitatea din Oradea, 2006), respectiv la 70 de ani (Istoriografie, cultură şi politică în nord-vestul României, Universitatea din Oradea, 2011), acesta purtând următoarea dedicație: „Profesorului şi istoricului Viorel Faur, omagiu din partea profesorilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, colegilor şi colaboratorilor din Bihor şi alte oraşe ale ţării, la împlinirea vârstei de 70 de ani”. În 2016 a apărut cel de-al patrulea volum: Perseverenţă şi devoţiune în căutarea adevărului istoric: ”Omagiu profesorului şi istoricului Viorel Faur la împlinirea vârstei de 75 de ani”.

În 26 februarie 2021 i s-a decernat titlul de Cetățean de onoare al municipiului Beiuș.

Este căsătorit cu Rafila Dumitreasa, profesoară de limba și literatura română, împreuna cu care are trei copii: Dorli-Estrela (căsătorită Bădescu), avocat în București, Antonio Faur, istoric la Universitatea din Oradea, și Flaminia-Dorlietta Faur (1970-2010).  

Referințe: - Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde Ioan Buşiţia…  p. 8, 51, 52, 58, 67, 103; - Enciclopedia istoriografiei româneşti… p. 140; - Mihoc, Blaga, Valenţele emancipării. Blaj, Editura Logos ’94, 2004, p. 86; - Degău, Ioan, Comuna Buntești – Monografie, Editura Abaddaba, Oradea, 2004. p. 342-344.  (I. I. S. S.)