| de Dorin Tudoran |
…prefer să-mi amintesc cum jucam ”Vaporașe” (A3, C7, H10) în timpul orelor de folclor din amfiteatrul Odobescu și cum ne-a invitat profesorul Mihai Pop la Catedră spre a ne dojeni că nu suntem atenți nici o clipă, să ne explice că autorul anonim este cel mai important dintre toți creatorii de cultură, pentru ca în final să ne întrebe surâzător ”Pot să sper că mai e vreo speranță cu dumneavoastră doi?”
…prefer să-mi amintesc cum jucam șah în Cișmigiu, un sport la care nici unul dintre noi nu era grozav – eu eram dezinteresat, el – prea grăbit — dar el făcea o şmecherie, mă punea să mă uit la ceva, pentru a-mi șterpeli o tură, un cal, ba chiar regina. S-a ales cu nebunul.
…prefer să-mi amintesc cum băteam Stadionul tineretului, Ștrandul studențesc, cărând după noi o armată de prieteni, ca să încigem o altă revanșă de fotbal, fiindcă nu-i plăcuse scorul celei anterioare.
…prefer să-mi amintesc cum, abia scăpați de repetenție și luând o restanță la slavă veche ori gramatică istorică, ne-am dus la Gambrinus unde el, ca de obicei, a comandat doar o friprură şi doi mici, eu o friptură și patru mici, pentru ca eu să n-am timp nici să termin doi dintre mititei, în vreme ce el îşi terminase friptura, mititeii,iar acum se înfrupta și din ai mei. ”Dorinache, mănânci prea mult…” Apoi s-a prăpădit de râs.
…prefer să-mi amintesc cum, ajunși în față la CCA, l-a apucat din nou râsul și mi-a spus: ”Trebuie să punem şi noi, dracu’, mâna pe carte, că ne facem de râs. Şi mai suntem şi copii de dascăli…”
…prefer să-mi amintesc cum venea cu un poem ori altul al Constanţei, mi-l citea şi apoi făcea o moacă de marţian. ”Adică?”, întrebam. “Bă, tu tot nu înţelegi? Dacă e o poetă mai mare ca mine?” ”Păi, cam este…” ”Du-te dracu’… Ai înnebunit.” Fireşte.
…prefer să recitesc dedicația pe care mi-a dat-o pe Ulrasentimente, prima lui carte cu o prefață de Matei Călinescu și cum mi-a spus ”Până nu-mi dai și tu o dedicație pe prima ta carte, nu mă las. Dacă mă enervezi, ţi-o scriu eu…” Am scris-o eu, până la urmă, dar a trebuit să aştepte vreo zece ani, el, care era tot timpul grăbit în legătură cu ceva.
…prefer să-mi amintesc cum ne-am dus în trei, studenţi – el, Ion Alexandru și eu – înainte de-un Crăciun, la o crâșmă de pe lângă Piața Unirii să bem țuică fiartă și să mâncăm şorici; cum Ion se învolbura din ce în ce mai tare și a luat-o iarăşi de la capăt că trebuie să tragem o revoluție și să izbăvim neamul românesc și cum Adrian, speriat că aude cineva ce trăncănim, i-a spus ”Ioane, până să facem revoluția aia, mai învață și tu ceva românește”, cum Ion a rămas încremenit, cu ochii săi îngereşti ţintiţi spre tavan și a izbucnit în lacrimi iar eu m-am enervat i-am vărsat lui Adrian ceaşca de ţuică fiartă peste bucata de şorici.
…prefer să-mi amintesc cum am stat amândoi pe la poarta spitalului în ziua în care Constanța a născut-o pe Ioana şi cum seara am bătut oraşul ca şi cum era doar al nostru. Chiar era, în seara aceea.
… prefer să-mi amintesc cum, aflând de la maică-mea că la Școala militară de ofițeri de rezervă de la Bacău, de care el scăpase, eu intrasem într-o mare belea și eram cărat de la arest la toți generalii și pe la tribunalul militar, l-a sunat în disperare pe poetul-militar Nicoale Tăutu și i-a spus că trebuie să facă pe dracu în patru și să mă scape de cei doi ani de batalion disciplinar care mă aşteptau: ”Domnu Tăutu, dumneavostă înţelegeţi – e vorba de prietenul meu…Ce tot vorbim aici? Cum, adică, să facă puşcărie şi batalion disciplinar?…”
…prefer să mi-l amintesc agitând pe toată lumea că trebuie apărată Reconstituirea lui Lucian Pintilie fiindcă e o capodoperă şi dacă i se face lui Pintilie nedreptatea asta, suntem cu toţi nişte nenorociţi.
…prefer să-mi amintesc cum, în așteptarea unei miuțe pe Stadionul tineretului m-a prevenit “Să nu te pună dracu’ să-i dai Șorțulețul (aveam damblau să strecor mingea printr picioarele adversarului) lui nea Jean, că ăsta e ranchiunos rău” și cum după ce nu m-am abținut să-i dau Șorțulețul lui nea Jean, mi-a spus “Dorinache, Barbu n-o să te iartă niciodată.” Barbu nu m-a iertat niciodată, dar nu din cauza Şorţuleţului. În seara aceea ne-a invitat pe toţi la masă, la Grădina Triumf.
…prefer să îmi amintesc cum m-a luat pe sus, a năvălit cu mine în biroul lui Marin Preda la Cartea Românescă și i-a spus că sunt un mare poet, în plus un om de caracter, și că e o porcărie că nu mi se publică volumul. Așa m-am împrietenit mai târziu cu ”domnul Preda”, care, când era certat cu Adrian, mă întreba, ”Nea Dorine, ce mai face prietenul ăla al dumitale?” ”Care prieten?” ”He, He, las că știi dumneata care.” ”Nu știu”, ziceam. Şi adăugam: “ Întrebați-l pe el, că e și prietenul dumneavoastră.” “He, he, he…”
…prefer să îmi amintesc cum ne-a luat pe Horia Pătrașcu (Reconstituirea), Eugen Seceleanu (Eternitate locală), pe mine, şi pe o fotoreporteră extraoridinară, Elena Ghera, şi ne-a ne-a trimis pe Valea Jiului, ”că prea sunt amărâţi oamenii ăia pe-acolo, şi nenorociţii ăştia vor să-i îngroape de vii.” Când s-a trezit pe masă cu “marfa”, m-a chemat la el în birou, s-a uitat de jur-împrejur şi a zis: ”Dorine, voi vreți să mă bagați în pușcărie?…” Şi cum, când Cenzura, Secţia de Presă şi alţii au spus ”Aşa ceva nu se publică!” a pus mâna pe telefon și i-a sunat pe rând pe Cornel Burtică și pe Dumitru Popescu și repeta: ”Tovarășu’ Secretar, eu nu pot, domne, să-i oblig pe oamenii ăștia să mintă. Ce-or să creadă despre mine? Eu i-am trimis acolo și acum să le cer să mintă? Să se ducă tovarăşul Săndescu pe Valea Jiului, să scrie dumnealui numai de bine, că, aşa, de la Bucureşti, e uşor să tot taie ce scriu alţii, care nu vor să mintă. Auziţi, dumneavoastră, tovarăşu’ Secretar? Eu nu pot să-i pun pe oamanii ăştia să mintă…”
…prefer să-mi amintesc cum îmi explica că e de datoria mea să am grijă de genialul inginer Ion Crișan, ”că doar stă în bloc cu tine și nenorociții ăștia de la Securitate și de la Partid nu înțeleg că ăsta e om de Premiul Nobel. Eugen scrie serialul, tu ai grijă de Crişan. Auzi, Dorine, fă-te că ai treabă cu el, că vrei să vorbeşti cu el, nu-l lăsa să iasă singur din casă, că nenorociţii ăştia sunt în stare să-l…”
…prefer să-mi amintesc cum mi-a telefonat şi cu un ton iritat m-a întrebat: ”Băi, e adevărat că de vreo săptămână te tot vezi cu Nichita”. ”Da”. ”Păi, Dorinache, băiatule, de ce te vezi tu cu cel mai mare duşman al meu?” ”Ca să scriu un articol, un medalion Nichita pentru revistă”. ”Ce să faci, mă?” ”Ai auzit.” A trântit telefonul. Am scris textul. L-a lăsat să apară. Când a apărut revista, mi-a spus: ”Băi, acu’, tu să nu profiţi că eu te iubesc şi să-mi faci toate porcăriile astea. Ai vorbit cu Nichita?” ”Da”. ”Şi ce-a zis despre articol”. ”Nimic”. ”Nimic, nimic? N-a zis nimic?” ”A zis ceva, dar nu despre articol”. ”Ce-a zis?” ”Să ne vedem diseară, pe la şapte, la Cina”. ”Adică, voi doi, nu?” ”Nu, noi trei.” ”Trec pe la tine, pe la şase, cu Sârbu şi te luăm. A dracu’ e pielea pe tine.” Da…
…prefer să-mi amintesc de prima seară a cenaclului, pe strada Slătineanu, și de primele luni ale acelui vârtej miraculos, de marii poeți sărbătoriți acolo, de marii artiști plastici invitați să expună de cei care aveau să devină apoi idolii unei generații – Mircea Florian şi Mircea Vintilă, Doru Stănculescu și Sorin Mingheat, Vali Sterian şi Dan Chebac, Erica Ioja şi Marcela Safciuc, de toți ceilalți, de noaptea când într-un motel din Alexandria, el, Moțu, Cornel Ionescu, ”Catenele” Ancăi Vijan cu a lor senzațională Păunița Ionescu au tradus ”Blowin’ in the wind” şi peste câteva săptămâni, mai toată lumea fredona “Vânare de vânt”. Cam asta a şi fost, vânare de vânt.
…prefer să-mi amintesc de seara în care muncind să facem o antologie Beniuc, de recitat, mi-a spus “Dacă m-ar lăsa pe mine Beniuc să-i fac o antologie de 50 de poezii, s-ar minuna și el ce poet bun este” iar eu i-am răspuns ”Și dacă tu m-ai lăsa să-ti fac o antologie de 30 de poezii și le-ai arunca pe toate celelate 700 sute…” ”Bă, tu ai înnebunit?”. Probabil.
…prefer să-mi amintesc un decembrie 1974, în care, împreună cu Gigi Stanca, am aşteptat Phoenicşii la Gara de Nord şi cum seara Nicu Covaci şi a lui ceată au aruncat Sala Floreasca în aer, cum Andrii Popa s-a cântat de nu ştiu câte ori şi cum Ilie Năstase, venit să dea două premii, mi-a spus: “Domne, e nemaipomentit! Chestia asta chiar se întâmplă? E pe bune?” Da, era încă pe bune.
…prefer să îmi amintesc cum s-a prefăcut că nu înţelege când i-am spus ”Nici Florian, nici Cornel, nici Marcela n-or să mai calce pe-aici. Nici alţii. Ai luat-o razna cu totul…” ”Băi, ăsta mic, mai taci dracu’ din gură cu tâmpeniile tale. Nu pleacă nici unul. Pe mine nu mă părăsesc oamenii ăştia”.
…prefer să-mi amintesc cum o vreme n-a crezut, apoi n-a vrut să accepte în 1975 că ne despărțim, pentru ca în ziua în care ne-am despărțit să-mi spună ”Băi, ăsta mic, dacă pleci acum, noi n-o să mai putem face ce plănuiam când eram studenți”. ”Băi, Grasule, tocmai de-asta plec, fiindcă nu mai vrei să facem de mult ce plănuisem să facem.” M-a strâns în brațe și mi-a spus: ”Pleacă, dracu’, până nu mă răzgândesc…” Nici unul dintre noi nu s-a mai răzgândit vreodată.
…trebuie să-mi amintesc că printe întrebările lui încuietoare, într-o zi a fost şi: “Pe tine, care dintre versurile mele te sperie?” Am rămas blocat. “Hai, mă, zi. Fii sincer, nu te gândi ce să-mi spui”. I-am spus: ”Adrian, mă sperie tare rău astea”:
În lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe nişte scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.
Eu sunt un om pe nişte scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.
Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
Şi-n sus şi-n jos, şi nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.
Şi-n sus şi-n jos, şi nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.
Vecinul meu prăseşte ciori,
Vecina mea prăseşte farduri,
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine bulucind prin garduri.
Vecina mea prăseşte farduri,
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine bulucind prin garduri.
O dată, de mai multe ori
Căci ce pot fi aceste garduri
Decât căzute, foste scări
Decât căzute, foste garduri.
Căci ce pot fi aceste garduri
Decât căzute, foste scări
Decât căzute, foste garduri.
Pe Păunescu l-am pierdut când a apucat-o pe nişte scări ce i se păreau că duc sus, foarte sus, în vreme ce eu am crezut că ele duc jos, foarte jos.
Pe Adrian l-am regăsit, vineri, 5 noiembrie 2010, acolo unde a stat pitit tot timpul după ce l-am pierdut pe Păunescu: în cutia de rezonanţă a sufletului meu.
Nu-mi fac nici o iluzie – posteritatea abia aşteaptă să bulucească şi ea prin garduri. A şi început.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!
