marți, 30 noiembrie 2010

Scrisoarea disperării unui fost ofiţer al Armatei Române


Ion Vlad, maior (r), a particpat la trei misiuni internaţionale de menţinere a păcii şi a fost chiar pe punctul de a-şi pierde viaţa. Veniturile lui s-au redus considerabil şi ne-a trimis o scrisoare deschisă despre modul cum este tratat de stat: 

Armata ca instituţie de bază a statului a fost privita întotdeauna cu respect şi consideraţie, constituind templul credibilităţii poporului român, înainte de 1989. M-am născut într-o familie de oameni simpli, harnici, cu frică de Dumnezeu iar una din primele mele amintiri este aceea a tatălui meu, fost subofiţer MApN, salutând, la o ceremonie militară, in poziţie de drepţi lângă tancul pe care mulţi ani din viaţă la condus şi la îngrijit prin poligoanele patriei, departe de casă, de familie, de copilul său drag. Când îmi întrebam mama „unde este tati?”, aceasta mă strângea în braţe cu duioşie şi îmi spunea că este departe, că se pregăteşte pentru a apăra ţara şi să nu-mi fac griji, că se va întoarce… Şi Doamne, cât de fericit eram când se întorcea şi când stând cu capul pe umerii săi, ascultam înmărmurit de uimire şi admiraţie poveştile sale despre tancuri, despre mitraliere şi ţinte, despre inamic şi grenade, despre o lume de basm, lumea copilăriei mele… niciodată nu m-am întrebat atunci de ce tata avea mâinile crăpate de ger şi bătături de la cazmaua cu care săpa adăpostul tancului, faţa arsă de soare, buzele crăpate şi o oboseală îngrozitoare săpată în ridurile apărute prea devreme pe faţa sa de apărător al patriei. Îl vedeam rar pe tatăl meu, cea mai mare parte a timpului fiind detaşat fie în poligoane de tragere, fie în campanii agricole sau pe şantiere din economia naţională. Cu toate acestea, n-am uitat niciodată poveştile sale şi n-am încetat niciodată să fiu mândru de tatăl meu aşa că singura mea dorinţă a fost să devin militar. Nu aveam nici 14 ani când am fost admis la Liceul Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova. Pentru 4 ani, mi-am lăsat părinţii cu lacrimi în ochi şi am păşit într-o lume plină de privaţiuni; era un drum fără întoarcere! Primele luni de liceu au fost incredibil de grele. Pas de defilare pentru jurământ, instrucţie şi trageri de zi şi de noapte, 3 ore de planton săptămânal păzind bocancii colegilor pe holuri teribil de sinistre şi pline de singurătate, kilometrii de parchet raşchetaţi cu cioburi de sticlă, sute de toalete, săli, geamuri, sectoare exterioare curăţate in fiecare zi, mâncare la cazan şi nu în ultimul rând, închişi între garduri păzite de santinele înarmate, prizonierii unui sistem creat pentru a pregătii tineri capabili să apere o ţară, un neam, un popor. După absolvire, am urmat Şcoala de Ofiţeri Activi de Transmisiuni de la Sibiu. Au fost alţi 3 ani de privaţiuni, cu o pregătire fizică şi profesională extrem de riguroasă dusă uneori până la limita de suportabilitate a unei fiinţe umane. Deşi am încercat tot posibilul să şterg din memorie acea perioadă de coşmar din viaţa mea, n-am să pot uita niciodată însă culoarea sângelui presărat pe zăpadă ce curgea prin masca de cauciuc mulată pe faţă la o temperatură de -20 de grade, n-am să uit niciodată că în perioada 1983 – 1986, pe timpul iernii, am purtat în picioare aceiaşi bocanci în permanenţă îmbibaţi de apă pe care nu puteam să-i usuc, căldura fiind oprită din dispoziţia lui Ceauşescu şi n-am să pot uita niciodată marşurile de zeci de km desfăşurate pe jos, cu raniţă de 25 de kg în spate şi armament, în nopţile în care dormeam pe rând în mers, sprijiniţi din lateral de doi colegi. În sfârşit, am absolvit această instituţie cu multe frustrări dar cariera mea militară a continuat în calitate de ofiţer în UM nr. 01013 Tg. Cărbuneşti, o unitate de elită a Armatei Române, cu un comandant de excepţie, actualmente colonel în rezervă, domnul Traian Neagu şi colegi mai mari de generaţie cu o pregătire profesională de invidiat. Timp de peste 20 de ani mi-am îndeplinit sarcinile de serviciu impecabil fără să mă plâng de dificultatea acestora, de faptul că asta a însemnat misiuni de tot felul, aplicaţii, cursuri de specialitate, detaşări în economia naţională la canalul Dunăre - Olteniţa, munci agricole, servicii de 24 de ore, trageri şi instrucţie de noapte, într-un cuvânt am fost  prezent 24 de ore din 24 la dispoziţia acestei ţări, departe de casă, de părinţi, de familie. Poveştile tatălui meu care îmi îndulciseră copilăria s-au transformat într-o altfel de trăire, una presărată de sacrificii şi privaţiuni pe care trebuia să le suportăm, ca parte integrantă a sistemului militar. Stresul prin care am trecut, presiunea importanţei misiunilor avute, uzură fizică şi psihică, responsabilităţile existente la fiecare pas, interzicerea desfăşurării altor activităţi decât celei de ostaş, reprezintă motivul pentru care militarul român a fost recompensat cu un salariu decent şi cu dreptul la o pensie ocupaţională.
În ceea ce mă priveşte, cariera mea militară a fost presărată şi de numeroase momente frumoase, de multe satisfacţii profesionale dar şi de momente critice şi vreau să menţionez doar 3 misiuni internaţionale, în care, riscul de a-mi pierde viaţa a planat pe parcursul a peste 2 ani si jumătate: Misiunea de menţinere a păcii UNAVEM III din Angola, misiunea de menţinere a păcii MONUC III din R.D. Congo şi misiunea „Enduring Freedom” din Afganistan. Am supravieţuit deşi, aşa cum bine ştiţi, au fost şi mulţi militari români care au murit la datorie, devenind eroi ai acestei ţări, militari al căror sacrificiu suprem merită recunoştinţa fiecărui cetăţean român. Din păcate, simbolul acestor eroi este azi în pericol. De aproape doi ani, armata activă şi în rezervă, este terfelită şi prezentată ca o mare dihanie devoratoare de resurse bugetare, aruncându-se  acuze de neconceput asupra tuturor celor ce o compun.  Printr-o campanie mediatică bine ţintită, iniţiată şi condusă cu o abjectitate ieşită din comun de către reprezentanţi ai guvernului, s-a urmărit  denigrarea şi în final distrugerea profilului şi statutului social al fostului şi actualului slujitor sub drapel. „Eliminarea salariilor şi pensiilor nesimţite” ale acestora au constituit promisiuni de campanie ale actualei clase politice, astfel, mândria de a fi oştean, corectitudinea si verticalitatea militarului de carieră, onoarea şi credibilitatea acestuia, fiind puse în pericol să dispară odată pentru totdeauna. De aceea, în numele tuturor celor care nu au curajul s-o facă, trebuie să menţionez faptul că prin apartenenţa ţării la NATO Armata Română a contactat numeroase obligaţii dar şi drepturi care nu se pot discredita de absolut nimeni, fie el preşedintele ţării sau Primul ministru. Într-unul dintre articolele sale, domnul Teo Palade scria:
„Cum a devenit posibil ca Armata să ajungă într-o asemenea situaţie? Voi încerca să explic mai jos, deşi sunt conştient că vorbele nu pot exprima exact proporţiile dezastrului. Încă din anii ‘90, în numele modernizării Armatei, cerută de alinierea la exigenţele armatele statelor NATO, au fost desfiinţate mari unităţi, unităţi militare tradiţionale, categorii întregi de forţe ale armatei. Zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri au fost disponibilizaţi. În paralel, prin decizii stranii de natură “economică”, a fost trecută la fier vechi o industrie militară performantă şi ca urmare au fost  condamnate la foame alte mii, zeci de mii de specialişti de înaltă clasă împreună cu familiile lor. Impactul acestor măsuri, pe care nu vreau sa le judec acum, deşi ar merita, a fost fatal pentru mii şi mii de ofiţeri şi subofiţeri activi. Oameni, în marea lor majoritate tineri, în putere, care aleseseră meseria armelor tocmai pentru că ştiau că, dacă sunt corecţi şi muncitori, vor avea o cariera predictibilă, cu paşi şi trepte ierarhice exact stabilite, cu salarii dacă nu mari, măcar sigure şi cu un drept la pensie neîndoielnic, au fost  aruncaţi afară şi acum îngroaşă lungul şir al celor ce nu ştiu ce vor mânca mâine. În spatele lor se află sutele de mii de familii. Iată datele, colectate din surse oficiale. În 1989 armata avea 235.000 de militari activi. Generali, ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. În 2007 ajunsese la circa 75.000 militari, iar pentru 2015 numărul acestora se va diminua la 65.000. Au dispărut, deci, 170.000 de oameni, inclusiv ca urmare a profesionalizării armatei. Nici o altă instituţie fundamentală a statului nu a mai cunoscut o asemenea dramatică transformare în anii de după revoluţie! Revine aceeaşi întrebare, cum a fost posibil să se întâmple fără nici o reacţie, fără urmă de protest? Pentru a înţelege, este emblematic ceea ce spunea în anul 2001 generalul de divizie Nicolae Păştinică, pe atunci Inspector General al Armatei:
“…începând cu anul 1990, aceasta (Armata României s.n.) se află într-o dorită, dar perpetuă reformă.  Acum, după 11 ani de numeroase experimente, încercări, renunţări, evaluări şi reevaluări, ambiguităţi de ordin conceptual sau normativ, consider că putem afirma, fără să greşim prea mult, că asupra organismului militar s-a acţionat plecând de la premisa că acesta prezintă “simptome de boală”.  Acest proces de însănătoşire s-a desfăşurat însă fără o cunoaştere permanentă a stării reale, fără o radiografiere atentă a bolilor, ca de altfel şi a părţilor sănătoase, fără a se analiza care este modul lor de manifestare şi care pot fi consecinţele lor pe termen scurt sau lung. În aceste condiţii, “tratamentele medicale” ca şi “operaţiile chirurgicale” la care a fost supus acest organism şi-au greşit ţinta şi au accentuat bolile sau au generat altele noi.” Este numai o parte din procesul atât de traumatizat suferit de corpul militarilor. De atunci, de la acele constatări, au mai trecut încă zece ani. Mult mai grei. Degradarea instituţiei militare a continuat în mod accelerat. Şi revine, iar, întrebarea. Cum a fost posibil să se întâmple toate aceste grozăvii fără nici o reacţie vizibilă, fără nici un protest. Răspunsul e simplu. Militarii au fost minţiţi. Minţiţi cu neruşinare! Li s-a promis un plan amplu de reconversie profesională.  ”Nimeni nu va rămâne fără un loc de muncă”. Aşa li s-a spus. ”O să fiţi angajaţi cu prioritate în funcţii publice. Pregătirea voastră vă recomandă pentru asta. O să primiţi salarii compensatorii, o să aveţi şi pensii cu care să supravieţuiţi până la ocuparea noilor funcţii. Apoi, pensia se va cumula cu noul salariu şi veţi trăi omeneşte”. Nu numai li s-a spus. Nu au fost numai vorbe. Au fost elaborate hotărâri de guvern, adoptate hotărâri ale CSAT, aprobate strategii pe termen scurt şi lung, au fost modificate legi şi regulamente. Amintesc aici Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat care la art. 26, stipula: „(1) Persoanele care beneficiază de pensie militară de serviciu pot fi încadrate în muncă, pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, după caz, inclusiv în sectorul public, beneficiind de drepturile salariale corespunzătoare funcţiei în care sunt încadrate, inclusiv de sporul de vechime corespunzător vechimii în muncă, dobândite până la data pensionării”.
Totul ca la carte! Disciplinaţi, învăţaţi cu respectarea cuvântului dat, militarii au acceptat disponibilizarea. O cere ţara, şi-au spus ei. Şi s-au supus. Ce s-a întâmplat după? Iarăşi simplu. Nimic din ceea ce s-a promis nu a fost respectat! Toate promisiunile au fost date uitării. Toate! Cele scrise şi cele nescrise. Cu cinism, reconversia profesională s-a sistat, prin decizie politică, la jumătatea drumului.  Fusese planificată a se realiza numai cu fonduri obţinute din surse externe! Şi cum era de presupus, a sucombat. Era prea scumpă, banii nu veneau şi ministerul nu-şi mai putea permite să o susţină. Apoi, anul trecut, în numele restructurării statului, cumularea salariului cu pensia a devenit un delict.”
    Prin Legea 329/2009, doar cei cu valoarea pensiei sub nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat au putut cumula pensia cu salariul, restul fiind obligaţi să opteze pentru unul dintre cele două drepturi. Nici până acum n-am reuşit să înţeleg cum a fost posibil ca un număr de politicieni inconştienţi în cârdăşie tacită cu o parte din membrii Curţii Constituţionale, să „naţionalizeze” un drept prevăzut de lege, consfinţit de Constituţia României şi legislaţia europeana. Cum poate cineva să se uite în ochii mei şi să-mi spună că a fost o decizie politică corectă? Cum poate un singur ban la nivelul pensiei să facă diferenţa dintre menţinerea a două drepturi fundamentale? Ce raţiune putredă a putut să permită cumulul pensie salariu unor persoane care au muncit mai puţin decât altele care au muncit mult mai mult? Cum este posibil ca un magistrat din Curtea Constituţională să poată beneficia de cumulul pensie salariu sub pretextul că este ales? Cum poate să existe atâta ipocrizie şi lipsă de moralitate pe pământ la aceşti magistraţi care nu sunt aleşi de Dumnezeu ci de oameni, de noi şi sunt plătiţi tot de noi? Cum este posibil să-şi menţină drepturi pe care consideră cu neruşinare că alţii nu le merită pentru simplul motiv că aparţin altei categorii socioprofesionale? Cum s-a făcut economie la buget când unii cu pensii sub nivelul menţionat au rămas cu salarii de sute de milioane pe funcţii de directori sau membrii în consilii de administraţie iar cei cu un ban peste nivel au fost obligaţi să renunţe la locul de muncă? De ce atunci, în numele dreptăţii şi echităţii trâmbiţate cu atâta patos de către premier, nu s-a permis tuturor cetăţenilor să aibă dreptul la o pensie de valoarea unui nivel rezonabil şi la dreptul de a muncii în orice domeniu, în funcţie de pregătirea sa profesională? Dacă am studii superioare în administraţia publică de ce să fiu obligat să lucrez doar în sectorul privat unde nu se caută o astfel de calificare? Şi atunci, întreb actualii şi foştii guvernanţi, ce meserie pot să practic la o vârstă înaintată? Să descarc saci în piaţă? Să muncim cu ziua la săpat, coasă şi tăiat de coceni? Să săpăm şanţuri şi gropi? Atunci la ce bune facultăţi, masterate şi doctorate când se poate şi altfel, la munca de jos!? Atunci ce ne rămâne de făcut, să ne înfiinţăm firme de asasinat politicieni la comandă? Ce vină avem noi, că Statul Român ne-a pregătit să fim luptători la propriu şi nu altceva? Câţi dintre noi, la o vârstă înaintată mai pot să muncească pe şantier în construcţii? Şi până la urmă cui mă justific eu, naţiune… din moment ce, odată cu trecerea în rezervă, am primit dreptul la muncă în orice domeniu, inclusiv cel bugetar. În această situaţie, cum au putut magistraţii Curţii Constituţionale să declare constituţională o aberaţie legislativă de genul celei prezentate mai sus? Ei ştiu mai bine decât noi… iar ceea ce ştim noi este faptul că în timp ce toţi bugetarii pierdeau la salarii procente însemnate, alţii pensiile, etc. salariile magistraţilor creşteau la începutul anului 2009 cu 60%. Din acel moment am realizat că dreptatea în România a devenit o monedă de schimb între justiţie şi politicieni, un troc mizerabil prin care aplicarea unor măsuri politice să fie declarate constituţionale în schimbul unor salarii pe măsură. Presimţind că asanarea drepturilor militarilor disponibilizaţi abia începuse, personal, am optat pentru a rămâne la locul de muncă deşi salariul de 1300 lei era mai mic faţă de pensie cu 623 lei. Am sperat din tot sufletul că voi câştiga în justiţie pensia pierdută dar ultimele decizii date de Tribunalul Bucureşti au fost nefavorabile. Ca şi cum
n-ar fi fost suficient, prin legea 119/2010, guvernanţii vor şi recalcularea pensiilor aceloraşi militari disponibilizaţi pe baza unui principiu care n-a existat pentru această categorie profesională, al contributivităţii, deşi în toate ţările lumii pensiile militare sunt de fapt percepute ca o rentă oferită de societatea civilă pentru toate privaţiunile pe care le-au îndurat militarii pe parcursul carierei lor. Regretabil este că Ministrul Apărării, Gabriel Oprea, afirma pe data de 19 martie 2010, că: „Demisionez dacă scad pensiile şi salariile în sistemul de securitate al ţării”. Pe data de 13.09.2010, şi-a schimbat poziţia şi afirma: „Practic, mai puţin de 8% dintre pensiile fostelor cadre militare vor fi recalculate.„
În realitate însă, după părerea mea, diminuarea pensiilor militare de stat se va face cu până la 69%, legea respectivă încălcând aproape neverosimil, hotărâri de guvern, legi ordinare, legi organice, dispoziţii şi decizii NATO,  violând Constituţia! Oare cum poate cineva dintre cetăţenii acestei ţări să creadă că pensiile sub 3000 lei nu vor scădea, ba dimpotrivă vor creşte la unii?! Pai dacă ar fi adevărat de ce cele 80.000 de cadre militare în rezervă au fost obligate să întocmească cereri către Centrele Militare în vederea obţinerii unor centralizatoare cu veniturile obţinute de-a lungul carierei lor şi apoi să le trimită către MApN pentru recalcularea pensiilor? Nu era mai simplu ca printr-o ordonanţă de urgenţă, valoarea pensiilor care depăşeşte suma de 3000 lei să nu se mai dea? Nu se putea aplica acelaşi principiu ca şi la suspendarea dreptului cumul pensie salariu? Cu siguranţă că poziţia domnului ministru este doar de faţadă, de liniştire a spiritelor până la recalcularea efectivă a pensiilor. Mai mult, prin faptul că fiecare militar va cere cu mâna lui recalcularea pensiei, va absolvi Statul Român de orice acuzaţii şi în sprijinul acestei afirmaţii vine următorul argument: din moment ce toate dosarele cadrelor militare erau la dispoziţia MApN, oare de ce să fie nevoie de cererile acestora, pe de o parte către Centrele Militare şi pe de alta, către Casa de Pensii Militare, în vederea recalculării? Pur şi simplu, în baza unor prevederi legale, pensiile se puteau recalcula la nivelul instituţiei amintite fără ca militarii să mai fie implicaţi în vreun fel. Dacă pensiile nu scad, decât aşa, pe ici, pe acolo, cum este posibil atunci ca mii de cadre militare active din întreaga ţară să fie obligate să lucreze zi şi noapte pentru a recalcula pensiile foştilor colegi şi camarazi de arme, actualmente pensionari? Cum aş putea să cred în afirmaţiile domnului ministru când pur şi simplu, îmi sfidează raţiunea; oare programul informatic care calculează pensiile în baza Legii 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, după introducerea datelor cu veniturile obţinute de fiecare militar pensionar în parte, va lista pe toţi aceia care au pensii mai mari de 3000 lei şi doar acestora li se vor schimba deciziile de pensie, în timp ce cu ceilalţi, va fi îngăduitor pentru că aşa a „ordonat” domnul Oprea? De aceea, prin acest articol, vă cer domnule ministru, fost coleg de generaţie, să-mi spuneţi care au fost meritele dvs. profesionale pentru care actualmente aveţi 4 stele de general ţinând cont de faptul că aţi avut o foarte scurtă carieră militară şi de ce un militar ca mine şi ca alte sute sau mii, au rămas doar cu gradul de maior, în condiţiile în care au reprezentat ţara în unele dintre cele mai aspre şi riscante teatre de război din lume? Ca om raţional nu pot să nu mă întreb, după ce m-aţi disponibilizat, mi-aţi suspendat pensia, îmi recalculaţi şi ceea ce nu mai am, ce va urma? Oricum, aţi distrus tot ce aveam mai scump şi mai sfânt în mine: încrederea în Statul Român, încrederea în existenţa unui stat de drept! Stimaţi români! Prin mutilarea drepturilor noastre de către cei pe care i-aţi votat şi care vă reprezintă în conducerea acestei ţări, nu cred că mai aveţi dreptul, în caz de război, de a ne cere nouă, celor 80.000 de cadre militare în rezervă, să vă apărăm libertatea, locuinţele şi vieţile membrilor familiilor dumneavoastră.

„Jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii…” – încă îmi inundă timpanele cuvintele jurământului militar depus de mine când nici nu împlinisem 14 ani. Ce vârstă frumoasă… câtă inocenţă… cât curaj… „Nu credeam să învăţ a muri vreodată“ spunea marele Eminescu… Voi aţi reuşit stimaţi guvernanţi şi politicieni să-mi demonstraţi că se poate – practic, eu mă declar decedat pentru ţară iar în ceea ce mă priveşte, această ţară a murit pentru totdeauna. Îmi este silă să mai trăiesc în graniţele ei, îmi este greaţă să vă mai aud şi să vă mai văd la televizor, pe voi, cei care nu vă pasă de miile de foşti militari activi, pensionaţi sau aruncaţi pe drumuri, de miile de cariere amputate, de miile de destine distruse… Doar chipul tatălui meu plin de bunătate îmi mai alungă tristeţea, amărăciunea şi umilinţa din suflet. Deşi nu mai trăieşte de mult, plecat din lumea celor vii la 64 de ani, prilej de bucurie pentru unii că încă o pensie „nesimţită” de 1600 de lei se duce la buget,  mâinile sale crăpate de ger încă îmi mângâie fruntea… De data asta, nu-mi mai povesteşte cu drag despre cariera militară… nici despre misiunile sale… Se răsuceşte în mormânt de ură şi dispreţ, cerându-şi parcă iertare că m-a încurajat să devin ofiţer al Armatei Române. Cu toate că îl consolez spunându-i că m-am dedicat armatei cu drag şi pasiune, nu pot să nu-i simt supărarea şi indignarea. Un singur lucru mai pot sa fac pentru el ca să stea liniştit în pământ… Îi promit că niciodată n-am să povestesc fiului meu de 12 ani, cum străbunicul său a fost rănit în al doilea război mondial pe frontul de Est, cum bunicul său „strunea” tancul prin poligoanele de instrucţie şi cum tatăl lui şi-a riscat viaţa prin ţări străine, pentru ca el, ca generaţiile viitoare să fie libere şi să crească într-o ţară democratică. Vreau ca nici măcar să nu audă de cariera militară. Este un preţ mult prea mare de plătit iar eu nu vreau să-mi condamn copilul la batjocorire, umilinţă şi nerecunoştinţă. Mai mult, voi face tot posibilul ca el să plece peste hotare şi să se bucure de adevăratele democraţii, de respectul pentru sine şi de drepturile şi libertăţile conferite de legislaţia internaţională. Dumnezeu să ne ajute! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu