Garinus, Garinus,
Amiral blestemat,
La prima ta cursă
Ne-ai şi scufundat...
(refren popular)
Marele Amiral! Amiralul tuturor amiralilor dezamiralizaţi! Cel dintâi amiral al uscatului – al câmpiilor şi al munţilor, al păşunilor şi al dealurilor, al podişurilor şi al râpelor, al vâlcelelor şi al pârloagelor, al văzduhului din largul intracranian al semeţiei sale terestre, dar şi al uscăturilor fără de care nu ar fi existat... Numai al mării, Doamne fereşte, nu! Cel dintâi amiral care poartă în desagii burduşiţi de câte şi mai câte bastonul bătut în diamante culese din valurile care au dat în brânci să ocupe Bărăganul... Cea mai mare personalitate amiraliană a tuturor timpurilor, un strateg desăvârşit, un gânditor fără de odihnă, un intelectual sadea, un suflet de o bunătate evanghelică, un fin creator de concepte grave, depozitarul unei culturi impresionante despre tot ceea ce nu există, un geniu al tuturor încă nefăcutelor lumii, ce mai, o raritate printre cuvântătoarele reţinute ale cosmosului reptilian ... Ai făcut, însă, Marine, se mai întâmplă, o singură greşeală, ai stat mai mereu, în spatele Marelui Garinus, un individ răzbunător, incult, dornic de mărire, de nestăpânit în faţa privilegiilor materiale, lesne coruptibil, duplicitar, paranoic, prizonier al tendinţelor suicidare, mitoman, un individ caracterizat cursiv de manifestări de schizofrenie, răutate subită, comportament agresiv, retardare mintală, dependenţă de sexul cu el însuşi, depresii severe, manifestări subite de agresivitate şi anxietate, iritabilitate cognitivă, schimbări rapide în calitatea si intensitatea dispoziţiei, predispus spontaneu halucinaţiilor şi atacurilor de panică, confuziv, marcat adesea de stări de leşin, inconştienţă şi comă... Dar, fii liniştit, Marine, contemporanii te înţeleg şi vor lăsa mărturie viitorului că ai făcut asta dintr-o exemplară, inconfundabilă şi irepetabilă modestie. Fii liniştit, Marine, martorii nu mor niciodată singuri.
Marine, cel ce păreai fără de sfârşit,
Niciodată nu se va şterge din memoria suferinţelor pe care ni le-ai provocat, statutul magnific al umbrei tale fără de margini şi chipul tău de înger travestit în noapte continuă ; paşii mici, abia articulaţi, precum ai unui cascador scăpat în mai multe rânduri de la moarte; fruntea-ţi deschisă inteligent marilor probleme ale umanităţii, ne părea mai mereu brăzdată de valurile retorice ale neputinţei; figura blândă, de descarcerat la repezeală; privirea înceţoşată profund, asemănătoare dobitoacelor nemulţumite de condiţia lor genetică; uşurinţa nativă cu care numărai din zece în zece până la douăzeci; dezvoltarea impetuoasă a muşchilor buccinatori, dând feţei tale rotunzimea specifică solanum tuberosum ajuns la maturitate necontrolată; scuipatul care îţi decora regal pieptul ori de câte ori îndrăzneai să te laşi pe mâna unor predicate despre care tu credeai că sunt seminţe de dovleac; eleganţa cu care, din anvergura împlinirii tale epistemologice, făceai cu o rară generozitate risipă socială de ilustrul tău deget captivus... Dar, mai ales, Marine, n-o să uităm cum îţi scremeai până la refuz neuronii, mai-mai să crape, nu alta, spre a lega câteva cuvinte rupte pe furiş din atât de străina-ţi limbă maternă; nu vom uita seducţia intelectuală exercitată asupra florei şi faunei marine din spaţiul atât de strâmt al regăsirii tale comprehensive; nu vom uita libidineala meduzelor tranchilizate de pofta alertă a devenirii, care-ţi gingăşeau trupul de dimineaţa până seara şi dintr-o zi într-alta; nu vom uita strălucirea doctorală dată cu măiestrie nulităţilor care ţi-au susţinut isonul naufragierii... Nu te vom uita, Marine. Ori de câte ori ne vom afla în stare de maximă sobrietate, ne vom aminti cu drag de tine!
Mai mult decât atât, spre statornică şi limpede neuitare, ca dovadă a preţuirii pe care ţi-o purtăm, ligamentele strategice ale conduitei tale aero-terestre vor purta numele tău; dispreţul pe care ni l-ai aplicat cu o dezinvoltură academică, va purta numele tău; suferinţa la care ai condamnat valori nevinovate, va purta numele tău; delatorismul, pe care l-ai ridicat la rang de sistem, va purta numele tău; impostura, ca suport şi determinare aplicată a parvenirii, va purta numele tău; în sfârşit, bordura de la intrarea în curtea Submarinului, aia unde se opresc maidanezii să se simtă oleacă mai uşori, va purta numele tău... Meriţi cinstea neuitării noastre, Marine!
*
Marinică, marinarul fără frică, pleacă. Ne lasă. A fost o prezenţă ştearsă, anonimă, incoloră, aproape invizibilă. Dar, pentru descreieratul care îl plimba după cum vroia pe tabla de şah a puterii, eficientă. A fost botniţa pusă Armatei Române. Şi-a exercitat mandatul într-o clandestinitate desăvârşită: era văzut rar, mai mult în imaginile de protocol din care nu avea cum să se extragă; vorbea doar colaboratorilor apropiaţi, între doi-trei ochi, aceştia lăsându-se hipnotizaţi de silabele atent scluptate în timpanele lor ascultătoare de vocea delirantă a maistrului; nu a semnat niciun document, atribuind asumarea formală a răspunderii locţiitorilor săi, doar ei buni de plată în faţa istoriei... A avut grijă de cei care l-au slugărit necondiţionat în vremea operaţiunilor de naufragiere. A aruncat fiecăruia osul pe care să-l roadă, cel puţin până când se va usca cerneala pe actul de numire a succesorului. Bravo, Marincă!
*
Acum, priviţi-l. A sosit clipa cea mare, solemnitatea solemnităţilor! Primeşte, plin de gravitatea inteligenţei care se exprimă greu, Onorul Deşertăciunii. Toată viaţa a aşteptat ca ceasul să-i bată ora naufragiului nostru. Toată viaţa, cel în spatele căruia a stat, a semănat ură, dispreţ, vrajbă, imoralitate, impostură, nelinişti, delaţiune, minciună, distrugeri de destine, umilinţă, teroare, teamă, dezbinare... Acum culege! Priviţi, ce poate fi mai frumos pentru un final de metacarieră apocaliptică – deşertul aplaudă până la limita pierzaniei; dunele îl ovaţionează nebuneşte; nisipul mai-mai că dă în lacrimi; orizontul refuză plecarea nopţii; stelele îşi lasă, romantic, lumina pe epava unui naufragiu istoric; pânza freatică dă în sughiţ; umbrele seci ale scheletelor scăpate din crematoriul creierului său halucinant îl adulează frenetic; îngeri îndoliaţi îi însoţesc visul în lumea spre care se îndreaptă; viperele imperiale dansează hipnotic în jurul monumental al epavei ...! Ce mai, deşertul, în toată splendoare şi substanţa lui e cu el. Ne bucurăm pentru tine, Marine!
*
Să pleci cu bine, Marine, / deşertul să-ţi fie uşor, / spălate-ar dogoarea de „crime” / epava să-ţi cânte în zbor... Pe-aici prin ruine e bine, / mai toţi dintr-ai tăi te-au trădat, / dezicerea astăzi de tine / e un fapt deja consacrat... / Abia respirăm sub epavă, / nimic n-a rămas nedistrus, / în toate lăsat-ai otravă, / cum zilnic, Marine, ne-ai pus... / Mai treacă ceva generaţii, / spre-a ne privi faţă-n în faţă, / schelete întorc ecuaţii / în dorul de suprafaţă... De astăzi rămâi în blesteme / mai toate-ale tale decad, / eşti umbră de umbră, prin vreme, / de-apururi substanţă de iad... Să pleci cu bine, Marine, / printre noi să nu mai revii / afla-vom veşti despre tine / doar din pustiuri pustii...
Adio, Marine şi fii liniştit. Fiindcă ai ştiut ce faci, noi, aici pe pământ, te iertăm subacvatic! Pofta poftelor tale s-a împlinit orbeşte... Nu te vom uita niciodată!
În numele neuitătorilor tăi,
Costinel Petrache
Bucureşti, 6 decembrie 2010
