marți, 7 decembrie 2010

Adio, Marine!

                                Garinus, Garinus,
                             Amiral blestemat,
                            La prima ta cursă
                                Ne-ai şi scufundat...
                                                                                                 (refren popular)

              Marele  Amiral!  Amiralul tuturor amiralilor dezamiralizaţi! Cel dintâi amiral al uscatului – al câmpiilor  şi  al munţilor, al păşunilor şi al dealurilor,  al  podişurilor şi al râpelor, al vâlcelelor şi al pârloagelor,  al  văzduhului  din largul intracranian  al semeţiei sale terestre,   dar şi al uscăturilor fără de care nu ar fi existat...  Numai al mării, Doamne fereşte, nu! Cel dintâi amiral care poartă în desagii burduşiţi de câte şi mai câte  bastonul bătut în diamante culese din valurile care au dat în brânci să ocupe Bărăganul... Cea mai mare personalitate  amiraliană a tuturor timpurilor, un strateg desăvârşit, un gânditor fără de odihnă, un  intelectual sadea, un suflet de o bunătate evanghelică, un fin creator de concepte grave, depozitarul unei culturi impresionante despre  tot ceea ce  nu există, un geniu al tuturor   încă  nefăcutelor lumii, ce  mai, o raritate printre cuvântătoarele  reţinute ale cosmosului reptilian ...   Ai făcut, însă, Marine, se mai întâmplă, o singură greşeală, ai  stat mai mereu,   în spatele Marelui Garinus,  un  individ  răzbunător, incult, dornic de mărire, de nestăpânit în faţa privilegiilor materiale, lesne coruptibil, duplicitar,  paranoic, prizonier al tendinţelor  suicidare,  mitoman,  un individ  caracterizat cursiv de manifestări  de  schizofrenie,  răutate  subită,  comportament agresiv, retardare  mintală, dependenţă de sexul  cu el însuşi,  depresii severe, manifestări subite de agresivitate  şi anxietate,  iritabilitate cognitivă, schimbări rapide în calitatea si intensitatea dispoziţiei,  predispus  spontaneu halucinaţiilor şi atacurilor  de panică,  confuziv, marcat adesea de stări de leşin, inconştienţă şi comă... Dar, fii liniştit, Marine, contemporanii te înţeleg şi vor lăsa mărturie viitorului  că ai făcut  asta dintr-o exemplară, inconfundabilă şi irepetabilă modestie. Fii liniştit, Marine, martorii nu mor niciodată singuri.

            Marine, cel  ce  păreai fără de sfârşit,
             Niciodată nu se va şterge din memoria suferinţelor pe care ni le-ai provocat, statutul magnific al umbrei tale fără de  margini  şi  chipul tău  de înger travestit în noapte continuă ;  paşii mici, abia articulaţi, precum ai unui cascador scăpat în mai multe rânduri de la moarte; fruntea-ţi  deschisă inteligent marilor probleme ale umanităţii,  ne părea mai mereu brăzdată de valurile retorice ale neputinţei; figura blândă, de descarcerat la repezeală; privirea înceţoşată profund, asemănătoare dobitoacelor nemulţumite de condiţia lor genetică; uşurinţa nativă cu care numărai din zece în zece până la douăzeci; dezvoltarea  impetuoasă a muşchilor buccinatori, dând feţei tale rotunzimea specifică solanum tuberosum ajuns la maturitate necontrolată;  scuipatul care îţi decora regal pieptul ori de câte ori îndrăzneai să te laşi pe mâna unor  predicate  despre care tu credeai că sunt seminţe de dovleac; eleganţa cu care, din anvergura împlinirii tale epistemologice, făceai cu o rară generozitate  risipă socială de ilustrul tău deget captivus... Dar, mai ales, Marine, n-o să uităm  cum îţi scremeai până la refuz neuronii, mai-mai să crape, nu alta, spre a lega câteva cuvinte  rupte pe furiş din atât de străina-ţi limbă maternă; nu vom uita seducţia intelectuală exercitată asupra florei şi faunei marine din spaţiul atât de strâmt al regăsirii tale comprehensive; nu vom uita libidineala meduzelor tranchilizate de pofta alertă a devenirii, care-ţi gingăşeau trupul de dimineaţa până seara şi dintr-o zi într-alta; nu vom uita strălucirea  doctorală   dată cu măiestrie  nulităţilor care ţi-au susţinut isonul naufragierii...   Nu te vom uita, Marine. Ori de câte ori  ne vom afla în  stare de  maximă sobrietate, ne vom aminti cu drag de tine!
       Mai mult decât atât, spre statornică şi limpede neuitare, ca dovadă a preţuirii pe care ţi-o purtăm,  ligamentele strategice ale conduitei tale  aero-terestre vor purta numele tău; dispreţul pe care ni l-ai aplicat cu o dezinvoltură academică, va purta numele tău; suferinţa la care ai condamnat valori nevinovate,  va purta numele tău;  delatorismul, pe care l-ai ridicat la rang de sistem, va purta numele tău; impostura, ca suport şi determinare aplicată a parvenirii, va purta numele tău;  în sfârşit, bordura de la intrarea în curtea Submarinului, aia unde se opresc maidanezii să se simtă oleacă mai uşori, va purta numele tău... Meriţi cinstea neuitării noastre, Marine!
*

             Marinică, marinarul fără frică, pleacă.  Ne lasă. A fost o prezenţă ştearsă, anonimă, incoloră, aproape invizibilă. Dar, pentru descreieratul care îl plimba după cum vroia pe tabla de şah a puterii,  eficientă. A fost botniţa pusă Armatei Române. Şi-a  exercitat mandatul într-o clandestinitate desăvârşită: era văzut rar, mai mult în imaginile de protocol din care nu avea cum să se extragă; vorbea doar colaboratorilor apropiaţi, între doi-trei ochi, aceştia lăsându-se hipnotizaţi de silabele atent scluptate în timpanele  lor ascultătoare  de vocea delirantă a  maistrului; nu a semnat niciun document, atribuind asumarea formală a răspunderii locţiitorilor săi, doar ei buni de plată în faţa istoriei... A avut grijă de cei care l-au slugărit necondiţionat în vremea operaţiunilor de naufragiere.  A aruncat fiecăruia osul pe care să-l roadă, cel puţin până când se va usca cerneala pe actul de numire a succesorului. Bravo, Marincă!
*
            Acum,  priviţi-l. A sosit clipa cea mare, solemnitatea solemnităţilor!  Primeşte, plin de gravitatea inteligenţei care se exprimă greu, Onorul  Deşertăciunii.  Toată viaţa a aşteptat ca ceasul să-i bată ora naufragiului nostru. Toată viaţa, cel în spatele căruia a stat, a semănat  ură, dispreţ, vrajbă, imoralitate, impostură, nelinişti, delaţiune, minciună, distrugeri de destine, umilinţă, teroare, teamă, dezbinare... Acum culege! Priviţi, ce poate fi mai frumos pentru un final de  metacarieră  apocaliptică –  deşertul aplaudă până la limita pierzaniei; dunele îl ovaţionează nebuneşte; nisipul mai-mai că dă în lacrimi; orizontul refuză plecarea nopţii; stelele îşi lasă, romantic, lumina pe epava  unui  naufragiu istoric;  pânza freatică dă în sughiţ;  umbrele seci ale scheletelor scăpate din crematoriul  creierului său halucinant  îl adulează frenetic;  îngeri îndoliaţi  îi însoţesc visul în lumea spre care se îndreaptă; viperele imperiale dansează hipnotic  în jurul  monumental al epavei ...!  Ce mai, deşertul, în toată splendoare  şi substanţa lui  e cu el.  Ne bucurăm pentru tine, Marine!
*
         Să pleci  cu bine, Marine, / deşertul să-ţi fie uşor, / spălate-ar dogoarea de „crime” / epava să-ţi cânte în zbor...  Pe-aici prin ruine e bine, / mai toţi dintr-ai tăi te-au trădat, / dezicerea astăzi de tine / e un fapt deja consacrat... / Abia respirăm sub epavă, / nimic n-a rămas nedistrus, / în toate lăsat-ai otravă, / cum zilnic, Marine, ne-ai  pus... / Mai treacă ceva generaţii, / spre-a ne privi faţă-n  în faţă, / schelete întorc  ecuaţii / în dorul de suprafaţă... De astăzi  rămâi  în blesteme / mai toate-ale tale decad, / eşti umbră de umbră, prin vreme, /  de-apururi  substanţă  de iad... Să pleci cu bine, Marine, / printre noi să nu mai revii / afla-vom veşti despre tine / doar din pustiuri pustii...
   
                 Adio, Marine şi fii liniştit.  Fiindcă ai ştiut ce faci, noi, aici pe pământ, te    iertăm subacvatic! Pofta poftelor tale s-a împlinit orbeşte...  Nu te vom uita niciodată!
                                         În numele neuitătorilor tăi,
                                                              Costinel Petrache
                                                                   Bucureşti, 6 decembrie 2010

2 comentarii:

  1. Nu îi iertaţi!

    o haită de borfaşi, mecanic colorată,
    supusă ritualic aceluiaşi consemn,
    îndepărtată crud de mamă şi de tată,
    ne-aduce existenţa în sapa lor de lemn...

    în fruntea ei, dementul, o javră ordinară
    care ne-a sechestrat şi dreptul de-a vorbi,
    descreieratul care a semănat în Ţară
    doar vrajba dintre noi, în dreptul de-a muri...

    nu ne-aţi iertat niciunul, ne-aţi pângărit pe toţi,
    pe medici şi pe dascăli i-aţi răstignit borând,
    adunătură oarbă de venetici şi hoţi
    fugiţi spre-a nu vă prinde răbdarea explodând...

    aţi umilit Ostaşul, tăcut, dar suveran,
    artistului i-aţi pus bir până şi pe scenă,
    justiţia aţi frânt-o în râvne de maidan,
    pe nimeni n-aţi cruţat de jeg şi anatemă...

    ne mor copiii arşi, în leagăne de îngeri,
    bătrânii tac şi plâng, în rezumate seci,
    guvernul ne dictează fatalele constrângeri,
    e semn că este vremea cu haita ta să pleci...

    pe poliţişti i-aţi dus mai jos de disperare,
    pe mame le-aţi distrus în fondul lor suprem,
    ai pus guvernul ţării elenei la picioare
    şi balele oranj în cale i se-aştern...

    din lege aţi făcut cheremul poftei chioare,
    iar din legislativ, un jaf şi-o mascaradă,
    simţind pe os cuţitul, nimic nu ne mai doare
    borfaşi înveşmântaţi în straie de paradă...

    ne-aţi asmuţit pe toţi în contra tuturora
    spre a vă aduna voi, haita, tot mai strâns,
    azi au sosit, istoric, secundele şi ora
    să vă-aruncăm din jilţuri, să ne oprim din plâns...

    nu bogăţia haitei, nici luxul sau huzurul,
    nu desfătarea oarbă-a lichelelor ne doare,
    ci aroganţa lor, cinismul şi sperjurul
    jucat naţional făr` nicio remuşcare...

    nu contrarelativa (!) noastră sărăcie
    ne judecă speranţa şi viaţa ne-o apasă,
    ci starea ei impusă, de gravă umilire,
    pe care-au strecurat-o în fiecare casă...

    pe-această-adunătură de hoţi şi de lichele
    doar disperarea noastră o va putea opri,
    să le-aruncăm cinismul în lanţuri şi zăbrele,
    stârpiţi-i fără milă, oriunde-i veţi găsi...

    nu îi iertaţi nicicum, revolta socială,
    e tot ce ne-a rămas ca şansă de a fi,
    lăsaţi blândeţii voastre dreptul la răscoală
    şi răsplătiţi borfaşii cu dreptul de-a pieri...

    Costinel Petrache

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu îi iertaţi!

    o haită de borfaşi, mecanic colorată,
    supusă ritualic aceluiaşi consemn,
    îndepărtată crud de mamă şi de tată,
    ne-aduce existenţa în sapa lor de lemn...

    în fruntea ei, dementul, o javră ordinară
    care ne-a sechestrat şi dreptul de-a vorbi,
    descreieratul care a semănat în Ţară
    doar vrajba dintre noi, în dreptul de-a muri...

    nu ne-aţi iertat niciunul, ne-aţi pângărit pe toţi,
    pe medici şi pe dascăli i-aţi răstignit borând,
    adunătură oarbă de venetici şi hoţi
    fugiţi spre-a nu vă prinde răbdarea explodând...

    aţi umilit Ostaşul, tăcut, dar suveran,
    artistului i-aţi pus bir până şi pe scenă,
    justiţia aţi frânt-o în râvne de maidan,
    pe nimeni n-aţi cruţat de jeg şi anatemă...

    ne mor copiii arşi, în leagăne de îngeri,
    bătrânii tac şi plâng, în rezumate seci,
    guvernul ne dictează fatalele constrângeri,
    e semn că este vremea cu haita ta să pleci...

    pe poliţişti i-aţi dus mai jos de disperare,
    pe mame le-aţi distrus în fondul lor suprem,
    ai pus guvernul ţării elenei la picioare
    şi balele oranj în cale i se-aştern...

    din lege aţi făcut cheremul poftei chioare,
    iar din legislativ, un jaf şi-o mascaradă,
    simţind pe os cuţitul, nimic nu ne mai doare
    borfaşi înveşmântaţi în straie de paradă...

    ne-aţi asmuţit pe toţi în contra tuturora
    spre a vă aduna voi, haita, tot mai strâns,
    azi au sosit, istoric, secundele şi ora
    să vă-aruncăm din jilţuri, să ne oprim din plâns...

    nu bogăţia haitei, nici luxul sau huzurul,
    nu desfătarea oarbă-a lichelelor ne doare,
    ci aroganţa lor, cinismul şi sperjurul
    jucat naţional făr` nicio remuşcare...

    nu contrarelativa (!) noastră sărăcie
    ne judecă speranţa şi viaţa ne-o apasă,
    ci starea ei impusă, de gravă umilire,
    pe care-au strecurat-o în fiecare casă...

    pe-această-adunătură de hoţi şi de lichele
    doar disperarea noastră o va putea opri,
    să le-aruncăm cinismul în lanţuri şi zăbrele,
    stârpiţi-i fără milă, oriunde-i veţi găsi...

    nu îi iertaţi nicicum, revolta socială,
    e tot ce ne-a rămas ca şansă de a fi,
    lăsaţi blândeţii voastre dreptul la răscoală
    şi răsplătiţi borfaşii cu dreptul de-a pieri...

    Costinel Petrache

    RăspundețiȘtergere