A urmat clasa a IV-a gimnazială şi
clasa I-a liceală la Liceul Catolic
Regesc din Satu Mare, la Oradea, la
Liceul Premonstratens din Oradea, ultimul an îl urmează la Liceul român din
Beiuş, unde obține și bacalaureatul în 1866. A absolvit apoi teologia la
Seminarul din Gherla.
Antoniu
Băliban s-a căsătorit cu Terezia Bran, fiica unui proprietar din Unimăt,
cununia fiind oficiată la 23 ianuarie 1891 în parohia de baştină a miresei. A
fost hirotonit în vara aceluiaşi an, slujind până în 1894 la Unimăt, la început
în calitate de cooperator „ad personam” pentru parohul Vasile Vankay. S-a
alăturat luptei memorandiştilor, fiind prezent în 1892 în delegaţia celor 300
de români care au fost la Viena. A fost prezent şi în 1894 la Cluj, cu prilejul
răsunătorului proces al memorandiştilor. Este unul din puţinii români care au
asistat la procesul lui Vasile Lucaciu la Debrecen, unde a fost huiduit şi
lovit cu pietre. A luat parte şi la alte procese, ca reporter al gazetelor
româneşti: Gazeta Transilvaniei, Tribuna, Lupta, Dreptatea. A mai avut
colaborări publicistice în paginile publicaţiilor Cartea Românului și Calendar
pe anul 1904, unde prezintă portretele câtorva personalităţi sălăjene. După
Unimăt, între 1894 şi 1902 a slujit la Acâș. În primăvara anului 1901 s-a
remarcat, împreună cu protopopul Grigore Popp, în organizarea Adunării de la
Şimleu a Societăţii pentru fondul de teatru român. Din 1902 până în 1915 va
sluji ca preot protopop la Băseşti, îndeplinind şi funcţia de secretar personal
al marelui patriot român, George Pop de Băseşti. A activat în cadrul despărţămintelor
Şimleu şi Băseşti ale „Astrei”. A luat parte la manifestaţiile de afirmare
românească de la începutul secolului XX. La alegerile din Cehu Silvaniei a fost
lovit în cap, pierzându-şi temporar vederea, a rămas însă alături de fruntaşii
români. În 23 iunie 1912 îi încetează din viață soţia, rămânându-i lui misiunea
de a creşte cei 6 copii. Din toamna lui 1915, părintele Antoniu Băliban revine
la Unimăt şi în fruntea protopopiatului Eriului. A fost în fruntea sătenilor în
noiembrie 1918, când s-a pregătit Marea Unire în satele de pe valea Eriului,
fiind ales preşedinte al Consiliului Naţional Român. A suferit şi de pe urma
secuilor în zilele sângeroase de după Unire, scăpând de furia lor cu ajutorul
sătenilor din Unimăt, care l-au ascuns, membrii familiei Băliban fiind
maltrataţi. În 1930 a funcţionat ca paroh şi protopop la Marghita, unde a
slujit cel puţin până în 1936. Se va stabili apoi la Cluj, unde și încetează
din viață.
Referințe: - Tripon, Aurel, Monografia Almanah a Crișanei,
Tipografia Diecezană Oradea, 1936, p. 456; - Câmpean, Viorel, „150 de ani de la
nașterea parintelui Antoniu Băliban”,
în: Mărturii culturale, Satu Mare, an II, nr. 2 (6),
aprilie-iunie 2017, p. 2-5; - Tribuna Poporului, An III, Nr. 116, Arad,
16/28 iunie 1899, p. 2; - Deaconu, Anca, Kinces, Diana, Oameni ai Tășnadului, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2012,
p. 30-31. (S. S.)
