Beiuş, 16 aprilie, 2012, ora 5.30. Puiu Igna a plecat. O ştire pe care nu aş fi dorit să o public niciodată. Puiu a plecat pur şi simplu, necerându-şi voie de la nimeni, nespunând nimic nimănui, doar soţiei sale - "Mă duc că am de lucru". Punct.
Soneria mobilului şi numele afişat m-au bucurat dar vocea de la celălalt capăt m-a surprins. "Ce face Puiu?" "Păi... tati s-a dus"...
Da, bunul meu prieten Puiu Igna s-a dus. Odată cu el şi micile bucurii pe care le aveam la terminarea unei "năzdrăvănii" pe care oamenii o numesc carte ori broşură, după zile şi nopţi de căutări, de formulări şi reformulări, de efort contra-cronometru iar când totul era aproape gata imi spunea: "Materialul e gata, aici ai şi straiţa cu virgule - le pui tu pe unde trebuie". Pentru că acel om liniştit, calm, mereu având o vorbă bună la îndemână, a fost, dacă nu ştiţi, un uriaş... iar eu am crescut pe lângă el şi sunt mândru de asta. Pentru că el a fost unul din ultimii mohicani ai culturii beiuşene...
