vineri, 14 ianuarie 2011

Viaţa lui Mihai Eminescu

 
NAŞTEREA ŞI COPILÃRIA LUI MIHAI EMINESCU(1850-1858)
        Deşi nu este pe deplin sigurã – datoritã disputei biografilor – data naşterii lui Mihai Eminescu se considerã a fi 15 ianuarie 1850 (dupa „registrul de naşterii şi botez“).
        „Nu trebuie sã vedem însã în copilãria celui care avea sã devinã cel mai mare poet al ţãrii lui ceva miraculos şi prevestitor. Este copilãria fireascã a unui bãiat crescut la ţarã“. El se juca cu ftaţii Ilie şi Matei şi „umpleau astfel lumea de chiot şi poveste“. Mai târziu el hoinãrea prin sat timp de o sãptãmânã – amintindu-şi despre asta în poeziile sale.             

ŞCOLAR LA CERNÃUŢI(1858-1863)
         „Unde va fi fãcut Eminescu clasele întâia şi a doua primarã nu ştim, dar clasele a treia şi a patra le-a urmat sigur la Cernãuţi“. „Gh. Eminovici avea planuri mãreţe pentru copiii sãi şi preţuia pe nemţi cu deosebire. De aceea şi-a dat toţi bãieţii la carte nemţeascã la Cernãuţi.“
         „Aici îşi petrece Eminescu aproape şapte ani din copilãria sa“.   „Mai dragã, nici vorbã, decât şcoala îi era lui Eminescu joaca.“ El împreunã cu prietenii şi colegii lui de camerã fãceau foarte multe pozne pe seama gazdei ce-i ţinea cu chirie. De asemenea el încearcã sã fugã de câteva ori acasã la Ipoteşti, dar este prins de tatãl sãu şi sfârşeşte tot la Cernãuţi.

PRIVATIST LA CERNÃUŢI. FUGAR CU TRUPA TARDINI
(1864-1866)
         „Tatãl visase sã vadã pe Mihai nu un om de nimic, cu plete, compunând poezii, ci doctor mãcar“. Trebuia sã-şi dea examenele dar nu avea banii necesari, de aceea cere o bursã de la „Ministerul Instrucţiunii“ dându-se elev la gimnaziul din Botoşani. Bursa este respinsã.
          În cele din urmã pleacã la Cernãuţi pentru a-şi da examenele. Dar în acea vreme îşi face debutul la Cernãuţi trupa de teatralã a Ştefaniei Tardini. O datã cu plecarea actorilor români din Cernãuţi dispare şi Eminescu. El trece cu trupa prin Botoşani – primit în colectiv pentru a-i folosi isteţia – şi se duce la Braşov. Sosit cu trupa la Botoşani Eminescu se întoarce acasã. Eminovici nu mai avea bani sã-l ţinã pe Mihai la şcoalã şi încearcã sã-l statorniceascã la Botoşani – îi gãseşte slujba de practicant la Tribunalul din Botoşani. Trupa Tardini, începându-şi reprezentaţiile la Cernãuţi, face pe Eminescu sã-l convingã pe tatãl sãu cã trebuie sã-şi dea examenele. Urmeazã în continuare trupa şi-şi dã examenele la Sibiu. Se întoarce la Cermãuţi şi stã ca bibliotecar la Aron Pumnul care era foarte bolnav. Aici Eminescu citeşte toate cãrţile – cum afirmã „speriaţi“ mai târziu studenţii de la Blaj. În ziua de 12 ianuarie 1866 moare Aron Pumnul, prilej pentru Eminescu de a scrie o poezie – care urma a fi scrisã într-o broşurã Laecremioarele învãţãceilor gimnazişti de’n Cernaeuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul.
         Urmeazã o colaborate cu revista Familia la cere trimite câteva din poeziile lui de pânã atunci „De-aşi avea…“ „O cãlãrire în zori“ şi „Lanţul de aur“. Iosif Vulcan, cel care-i publicã poeziile, îi schimbã numele din Eminovici în Eminescu.

LA BLAJ(1866)
          Eminescu hotãrãşte sã dea examenele mai daparte la Blaj. .Eminescu duce la Blaj o viaţã foarte dezordonatã – doarme când poate, pe unde poate, adeseori îmbrãcat, mãnâncã rar şi puţin, şi nu ţine foarte mult la „lutul omenesc“. Evita pe cunoscuţi cãutãnd singurãtatea şi citea toatã ziua. „Eminescu era dar, dupã cum se vede, un tânãr deprins cu elementele naturii, un rustic sãnãtos şi primitiv“. „Deşi înclinat cãtre solitudine, el nu fugea de prietenie“. Un prieten de singurãtate a avut la Blaj în persoana lui Filimon Ilia – cãruia îi va dedica poezia Amicul F. I. – împreunã discutãnd „juvenil“ teme filozofice.
         Între timp mai publicã la Familia poezii – „Din strãinãtate“, „La bucovina“, „Speranţa“ şi o traducere – nuvela „Lanţul de aur“. Şcoala terminatã, Eminescu  rãmâne  fãrã  bani  şi  pleacã  spre  Sibiu  în  cãutarea  vreunui  ajutor. Într-adevãr  cunoaşte  pe  cineva  care îi  citise  poeziile  din  Familia  şi vãzându-l într-un „costum cu totul singular“ îl îmbracã din cap pânã în picioare şi îl ajutã sã treacã graniţa

PRIBEAG ŞI SUFLEUR (1866-1869)
        Trecând munţii Eminescu se duce la Bucureşti şi se alãturã iar trupei Tardini.
        Pascali îl ia în trupã drept sufleur, dar înainte ca aceasta sã se fi întîmplat Eminescu a fost în trupa lui Iorgu Caragiale. Împreunã cu aceste trupe, poetul, devenit sufleur sau actor, cãlãtoreşte în toatã ţara.
       Eminescu s-a alãturat societãţii Orientul care avea drept scop promovarea culturii prin discuţii, lecturi şi studii de folclor.aici se împrieteneşte cu cei ce-i vor fi colegi la Junimea. La Botoşani Eminovici prinde pe fiul fugar terminându-se astfel scurta sa carierã de sufleur.

STUDENT LA VIENA(1869-1872)
        Pentru ca fiul sãu sã nu alunece pe calea actoriei Gh. Eminovici se hotãrî sã-l trimitã pe Eminescu la Viena sã studieze filozofia. La Viena studiau foarte mulţi români pe care Eminescu îi cunoaşte, în mare parte, din drumeţiile sale. Studiazã aici filozofie, medicinã, limbi romanice, istorie. Uşurinţa cu care vorbea germana face ca Eminescu sã cunoascã poeţi de-ai locului. Nu pierde contactul cu literatura patriei trimiţându-şi versurile la Convorbiri Literare. Prietenul sãu la Viena se aratã a fi Slavici. Îndatã ce primea bani de la tatãl sãu îşi cumpãra cãrţi precum cafea şi tutun. În lipsa de acasã a tovarãşilor, Eminescu lucreazã în aburul de cafea, de tutun şi de alcool denaturat, posedat de fantezie.
         În iarna urmãtoare Eminescu nu mai primea bani de acasã şi se îmbolnãvi de zãcu trei sãptãmâni, îngrijit din lipsã de bani de colegii de la medicinã. Se ridicã din boalã abia în februarie. Atunci a cunoscut-o pe Veronica Micle. Ea a stat la Viena şase luni, timp în care Eminescu a plimbat-o prin „metropola danubianã“. Eminescu pãrãsi Viena cu gândul de a-şi rezolva situaţia şcolarã şi de a se alãtura Junimii.

STUDENT LA BERLIN(1872-1874)
         Eminescu, fiind apreciat, primeşte din partea societãţii JUNIMEA o bursã la Berlin pentru continuarea studiilor de filozofie. La Berlin urmeazã cursuri de: Concepţia istoriei la istorici renumiţi, Istoria generalã a filozofiei, Istoria Egiptului, Istoria modernã, Obiceiurile şi moravurile Egiptrenilor, Dezvoltarea şi critica filozofiei hegeliene … Eminescu pregãtind un doctorat cu caracter istoric. Nevoia de bani în face sã-şi gãseascã o slujbã – aceea de secretar particular pe lângã Th. Rosetti.                        Eminescu vrea sã întrerupã studiile şi sã plece acasã, chemat fiind de tatãl sãu, dar Rosetti îi creşte salariul pentru a-i îndelunga şederea la Berlin fãrã ajutor de acasã. Titu Maiorescu îi promite lui Eminescu un loc la Ministerul de Instrucţie, cu condiţia sã ia doctoratul. Voind sã scape de viaţa de la Berlin şi atras de dorinţa revederii cu Veronica Micle poetului îi piere gândul la doctorat şi se întoarce la Iaşi şi cere o „ocupaţiune la Iaşi“ – desigur în acest timp Maoirescu îl crede între tomuri pregãtindu-şi doctoratul.

BIBLIOTECAR ŞI REVIZOR ŞCOLAR(1874-1876)
         Cu ajutorul lui Vasile Pogor Eminescu este numit director al Bibliotecii centrale din Iaşi. Bucuros cã scãpase de pribegie, poetul uitã sã ia în primire biblioteca cu inventar, spre supãrarea li de mai târziu. El spera sã studieze în continuare şi sã plece înapoi în Germania, pentru doctorat. În acest timp Eminescu îşi face debutul în învãţãmânt fiind suplinitor la cursuri de logicã şi limba germanã. Dupã câteva „demonstraţii ostile“ din partea elevilor Eminescu este nevoit sã renunţe la pedagogie şi primeşte de la Maiorescu funcţia de revizor şcolar pe douã judeţe: Iaşi şi Vaslui. Ca revizor, Eminescu cunoaşte oarecare greutãţi datoritã firii sale libertine şi lipsitã de rãspunderi, dar se acomodeazã. În curând Maiorescu demisioneazã, guvernul Catargi cade şi Eminescu este destituit. Imediat dupã asta mai primeşte o loviturã, Vizanti – un om ce se va expatria din pricina necinstei – în înţelegere cu Petrino – poetul rival – au pus la cale un proces împotriva lui Eminescu pentru sustrageri de cãrţi şi mobilier de la biblioteca din Iaşi. Pentru cã totul era la locul lor dosarul a fost închis. Tot Andrei Vizanti dã în judecatã şi pe Maiorescu pentru risipã din visteria statului.


EMINESCU GAZETAR(1876-1883)
          Rãmas pe drumuri, hãrţuit de rãutatea oamenilor, poetul aleargã sã se adãposteascã pe la prieteni – Creangã, Slavici. Junimiştii îi gãsirã o îndeletnicire, aceea de redactor–administrator şi corector la gazeta Curierul de Iaşi. Aici lucreazã şi cãţiva dintre colegii junimişti: Nicolae Gane, Iacob Negruzzi, Anton Naum. La aceastã gazetã tipãreşte articole despre istorie, comentarii naţionale, însemnãri economice, cronica teatralã şi câteva observaţiuni critice. În urma unui conflict Eminescu se retrage din redacţia gazetei. Junimiştii îi propuseserã un loc la Timpul, dar Eminescu îşi continuã activitatea jurnalisticã ajutându-l pe Slavici la Convorbiri literere. Eminescu citea şi compunea mult noaptea şi asta deranja gazdele sale. Scrie O, mamã, Luceafãrul şi Mai am un singur dor dar şi Scrisorile şi nu mai tipãreşte mai nimic. Împreunã cu junimiştii Eminescu frecventa concertele şi reprezentaţiile de teatru. Boala îl copleşi, memoria îl pãrãsi deodatã, îşi pierdea „distincţia între subiect şi pealitate“ şi dorinţa de moarte se face tot mai puternicã. În acest timp redacţia îl aşepta implacabilã la Bucureşti, dar „rãul lãuntric nu se potolise“. Munca şi boala îl îndepãrtase pe Eminescu de rude şi prieteni, precum îl înstrãinase de iubire.

AGONIA MORALÃ ŞI MOARTEA(1883-1889)
         Boala lui poetului îi face pe colegi sã afirme cã „ Eminescu a înnebunit“. Gh. Eminovici vine la Bucureşti şi lasã „toatã îngrijirea materialã şi moralã“ lui Maiorescu.
          Delirul îşi pune amprenta asupra gândirii expoetului. Eminescu era îndurerat cã nu putea vorbi toate limbile pe care creadea a le ştii – adicã şaptesprezece la numãr. O visa cu ochii deschişi pe Veronica Micle, se credea la Viena îl locuri nemaivãzute, cerea bani, boteazã pe cei din jurul lui cu nume regale şi ilustre, cântã din senin romanţe nemţeşti.
         Maiorescu decide, dupã sfatul medicului, sã-l trimitã în India. Timpul sta sã-şi înceteze apariţia, bãtrânul Eminovici muri, la fel şi doi fraţi ai lui Eminescu, doar Henrieta se mai interesa de soarta lui Mihai. Ea umblã cu Eminescu la mai mulţi doctori. Poetul, dorind sã scrie, cere cãrţile şi hârtiile de la Maiorescu, dar acesta din spirit de arhivar nu rãspunde şi publicã o ediţie a poeziilor lui Eminescu cu gând sã-i aducã ceva bani. Trupa de pribegie a lui Eminescu – Tardini – organizeazã o reprezentaţie în sprijinul lui. Revenindu-şi, oarecum, el colaboreazã, ca gazetar, cu România liberã.
         Eminescu este internat la ospiciu şi moare în zorii zilei de joi 15 iunie 1889. La autopsie s-a observat creierul care era în stare de ramoliţie, 1.400 de grame – cam cât al lui Schiller. Pe actul de moarte al lui Eminescu pun pecetea degetelor doi analfabeţi – cruntã ironie. În dupã amiaza zilei de 17 iunie colegii, familia şi toţi cunoscuţii îl conduc pe ilustrul poet pe ultimul drum.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu